Criptograma unui emigrant
Ioan Barb
Poezia ne
permite să privim spre noi, să găsim răspunsuri. Existența are manuscrisul
pregătit, se află într-o lume subtilă, spirituală. Cu volumul de versuri Emigrând din altă singurătate,* apărut
la Editura Neuma în anul 2023, poetul Ioan Barb scrie o epistolă despre
tentația de a găsi un portal prin care să iasă din timpul ce i s-a dat, din
sfera în care locuiește. Așa cum un popor iese dintr-o patrie străină și se
eliberează din casa sclaviei, așa ființa are tendința de a găsi locul prin care
să emigreze spre altceva, altundeva, altcum… Este un dor apăsător, cu accente
reale și poetice. Doar maturitatea permite omului să accepte și viabilitatea
experienței, el poate aprecia zborul, norul care-l îndrumă, focurile depărate
care îl atrag. Este și un pericol în toate. Elementele sunt spirituale, dar
realitatea, prin tangentă, dă culoare călătoriei.
În această
ieșire, poetul captează liniile de forță ale demersului său, riscul de a face
pasul peste linia roșie: „un semn dintr-o altă viață” (p. 11); „două destine
dezlipite/ din același suspin” (p. 15); „dizolvat în respirația ta” (p. 17);
„doi naufragiați într-un singur destin” (p. 19); „ce îmi sărează ființa cu
prezența ta” (p.29); „dar Tu mi-ai rezervat încă de la naștere/ o clipă a
îndoielii” (p. 79) etc. Exemplele pot continua, ideile răsar din zbucium,
căutare, rătăcire în pustiu, foame de necunoscut, mitul personal, moartea ca un
pasaj.
Ce este viața?
Această întrebarea și-o pune poetul, cititorul, criticul, editorul, librarul,
muncitorul care toacă vechile cărți pentru a fi date la topit. Poetul scrie:
„ce mai e viața?/ o cazarmă dezafectată/ după ce ultimul contingent/ de recruți
a depus jurământul/ și a plecat pe front” (Ruginit
de speranță, p. 49). O luptă,
ecourile ei se întind peste generații.
Această bejenie,
înstrăinare și regăsire, depinde atroce de iubită, femeia - jumătatea ființei,
de ceilalți de dinaintea poetului, de absenți, de alții care au murit…
Există un șir
lung de oameni care a pregătit emigrarea, Ioan Barb își regăsește rădăcinile în
mulțimea de oameni onești care l-au precedat, generații de generații, fiecare
cu sufletul în palmă. Firul roșu al genealogiei speciale este prezentat în
poemul Poarta, o istorie cruntă și
bine susținută de algoritmul divin: „Cum ai așezat Tu încă din vremea facerii/
Poarta Ierusalimului în fiecare suflet/ ca în vremea înfloririi să intri în
glorie/ să aduci în schimbului pârjolului pacea asinului” (Poarta, p. 74). Cele trei mari religii monoteiste se trag de la
Poarta Ierusalimului, mitul salvării este legat de un loc, de un eveniment, de
speranțe. El continuă narațiunea personală, împletită cu narațiunea cea mare a
omenirii: „de aceea dimineața mă trezesc înger/ iar seara sunt demon/ când
gândurile mele au picioare de ceață/ și se topesc în iazul cel fără fund al
disperării” (p. 74). Uneori, în eroarea sa, omul își recompune idolii din
fragmente disparate, muncește în orb, dar gândul iese din amorțeală: „îmi aduce
aminte că în Casa Ta/ se coace pâinea păcii/ din grâul veșnic sădit cândva în
Grădina Eden” (p. 75). În final, Poarta
Cetății este deschisă în ființa poetului, a omului care speră, crede, iubește…
Sunt semnele: al treilea cântat al cocoșului, răsuflarea asinului, sânge de
Miel, dalele de piatră… Un poem existențial solid, cu trimiteri în istoria
personală și istoria lumii, bazat pe o știre bună, valabilă, adevărată…
Iubirea este
văzută dintr-o perspectivă spirituală aparte, poate însemna cădere: „când ne
iubim ne îngropăm unul în altul/ ca într-un mormânt și nu mai ieșim vii/ până
în ziua de apoi” (Naufragiați în destin,
p. 18). Peisajul este clădit din: clopotnița veche, monumente funerare,
cerșetorul de la cimitir, căsuțe de vacanță, sau „legătura dintre dragoste și
moarte”…
Uneori moartea
este o prezență: „Moartea îmi contemplă sufletul/ miroase ca hainele unui
fumător pătimaș” (Nicotină, p. 25). Ea
lasă urme, mirosul pătrunzător, trădând căderea, neființa.
Spaima de
respingere, una din cele mai abrupte, produce efecte neașteptate, până și
femeia iubită se va obișnui cu bărbatul ei, i se va părea străinul cu „trupul
deșirat”, nimeni nu va ști ce s-a întâmplat, minunile țin trei zile, apoi toate
lucrurile „vor fi din nou vechi”… Iluzia dragostei, copacul sub care s-au iubit
tinerii a căzut și el, decapitat într-o noapte, martorul de din cerul plin de
stele…
Mai există
speranță, cireșii au înflorit iarăși, inimile se leagă prin mirajul învierii
naturii (Au înflorit cireșii, iubito,
p. 52). Poetul constată, referitor la perechea aflată sub vraja iubirilor: „ce
suntem noi mai mult decât/ două șoapte înghețate/ pe buzele lui Dumnezeu/ ca
două picături de sânge/ ce cad din aceeași rană” (Rănile însingurării, p. 60). Totul este atins de tristețe, dar și de
certitudine, de durere, dar și salvare, depinde doar de cei doi… Povestea lui,
povestea ei, o „poveste de dragoste/ abandonată/ ca o mireasă de fum/ alergând
desculță pe plajă” (Parfum de uitare,
p. 64).
În acest exod
spiritual, apar și elementele realității, ele sunt acute și lasă semne despre
legătura cu lumea prezentă: ploaia, radare, torpilor, autovehicule în mișcare,
baraj, bilet la ordin avalizat, străzi de sticlă, flacon de parfum, rochiile
femeilor etc. Cea mai pertinentă amprentă a realității este Revoluția din 1989, un spasm colectiv, cu efecte asupra
oamenilor, iar poetul simte acut evenimentul „un gol rămas în urma abandonării
nimicului,/ în locul emblemei decupate/ poți vedea infinitul pictat în
albastru” (Stela funerară ca un steag,
p. 78). Timpurile au semnele vii, o criptogramă, pecete a unei rătăciri în
cheia unui Destin, fie el colectiv, fie personal. Un mesaj codat, descifrabil
pentru cei inițiați, posesori ai codurilor secrete care bântuie societatea. Ele
se află încrustate în sfera destinului, acolo unde evenimentele au un orizont
al lor, bine stabilit.
Această emigrare
se încheie în codicele unei călătorii, asemenea celei spre Emaus, în
întunericul înghețat poetul simte o prezență alături de sine, dispusă să
asculte povestea celui care a murit în picioare, într-un trup rătăcitor, fără
ca apropiații să întrebe cine este, de unde vine călătorul… Soluția? O înviere,
morții au posibilitatea de a emigra în plină lumină, cu o inimă nouă (Străpuns spre Emaus, p. 81).
Poezia presupune
cultură, mister, legende vechi și noi, semne, mituri, unii poeți apelează la un
trecut bine consolidat de filozofii, doctrine, idealuri. Ioan Barb se bazează
pe vechile texte ale Scripturii, o istorie cu firul roșu străbătând istoria
omenirii de la Creație, la viața în triburi, la viața popoarelor, la viața în
marile imperii. Valorile religioase au darul de a pune în evidență forțele
vieții sub o aripă veșnică, pendulând de la o realitate brutală, la poezie,
simboluri, paradigme, paradoxuri, viața codificată de mituri, legende, pilde,
toate ascund taine de la Geneză. El găsește similitudini între un trecut ascuns
sub peceți și un prezent glisant, cu fragmente mișcate. Concluzia: „în răutatea
bucuriei mele/ simt cum mă copleșește/ nemeritata iertare” (Nemeritata uitare, p. 80). În sistemele
religioase, mai ales în creștinism, textele prezintă omul ca afectat de păcat,
în eroare, cu limite evidente, dependent de forțele divine. Este un om căzut în
păcat și lipsit de lumină, având nevoie de iertare, o infinită iertare… Poetul
recunoaște că există o răutate și-n bucuria ființei, o spovedanie prin poezie,
sub poezie, eliberat de poezie.
În prefață,
poetul Nichita Danilov, scrie despre acest volum: „Căutarea drumului propriu se
arată destul de anevoioasă. Și asta fiindcă, din pricina iubirii, gândurile
celuilalt îi ghidează nu numai pașii, ci și gesturile. Cum să fii tu însuți
când trăiești în mijlocul semenilor tăi? Vrând-nevrând ești contaminat de
stările lor, dar și de dramele și însingurările lor” (Singurătatea celuilalt, p. 9). Prefața lasă un semn: Viața este o
iluzie… sau poate nu…
Limbajul este
relaxat, corpul poemului se încheagă din elemente spirituale atinse de o
realitate corozivă, simplu, bazat pe fragmente de psalmi, poezie, narațiune
cladă, venind dinspre omul care suferă, cu experiența care a lăsat numeroase
tsunami, revolte, răzvrătiri și popasuri sub măslin.
Poetul a fixat
semnul: „Așa cum lumina se destramă în întuneric/ până când îl învinge ca și
cum nu ar fi fost/ sigur/ o să fie o zi în care se va destrăma țesătura/
întinsă peste nimic/ marama ținută cu grijă/ de brațele voastre neputincioase/
și nu va exista nici un serv/ să le ridice/ și umbra numelui vostru/ se va
descoji ca o rugină/ peste tot ce încă n-a fost” (Semn, p. 69).
Poetul, așadar,
se întoarce la viziune poeziei clasice asupra vieții și morții, țesătura care
ne ține, întinsă peste nimicul prezent, ca în vechea epopee, temă preluată și
de Eminescu sau alți poeți care au ținut în cuvintele lor mirajul vieții. O
maramă peste fața lucrurilor, protejându-ne de lumina dintâi.
Constantin
Stancu
Text apărut în revista „Algoritm literar”, nr. 3/2024
*Ioan Barb, Emigrând din altă singurătate, poeme, 88
pagini, Apahida: Editura Neuma, 2023. Prefața Nichita Danilov, cu un CV al
autorului.
**IOAN BARB, născut în 5. Nov.
1960, în Călan, jud. Hunedoara. Studii. Absolvent al Facultăţii de Drept,
Bucureşti. Licenţiat în Ştiinţe Juridice. Profesia actuală: avocat, Baroul
Hunedoara. Căsătorit cu Sofia. Tată a cinci copii: Oana-Paula, Emanuel,
Cristina-Maria, Sofia-Teodora, Ioan-Paul. Locuieşte în Călan, Streisângiorgiu,
Jud. Hunedoara.
Director
al revistei „Algoritm literar” care apare la Călan sub egida Uniunii
Scriitorilor din România. Cărți publicate: Tăcerea ca o flacără, poeme,
Ed. Călăuza, Deva, 2010, debut editorial; Picătura de infinit, poeme,
ed. ATU Sibiu, 2010; Sub via ființei plâng strugurii, poeme, Ed.
ATU, Sibiu, 2010; Babilon, poeme, Ed. Brumar, Timișoara, 2011; Sabatul
interior, poeme, ed. Limes, Cluj-Napoca, 2011; Meditând închis în
ochiul ciclopului, poeme, ed. Brumar, Timișoara, 2012; Ostatec în
cer, antologie de poezie, ed. Tipo Moldova, Iași,2012; Orașul scufundat,
2012, proză, ed. Cenaclul de la Păltiniș, Sibiu, 2013; Dumnezeul din paharul
cu votcă, proză, ed. Tritonic, București, 2016; Orasul alb, poeme,
ed. Paralela 45, Pitești, 2016; Îngerii
lui Bologan, proză scurtă, Apahida: Editura Neuma, 2022 etc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu