Nicolae Băciuț: Fiecare are dreptul la un Vis cu Dumnezeu... „Apoi, am început să rătăcesc în visele mele, de zi și de noapte. Unele au devenit viață, altele poezie”. Nicolae Băciuț, Evadarea din vis, poeme, 114 pagini, Ed. Vatra veche, 2025

 

Când poetul face zilnic naveta între vis și speranță

 

(Nicolae Băciuț, Evadarea din vis, poeme, 114 pagini, Ed. Vatra veche, 2025)

 

Visul a constituit o temă deseori abordată de scriitori, fie în proză, fie în poezie. În vis există acea sămânță care poate genera poemul, poate declanșa elanul poetului de a alerga pe câmpia sa de cuvinte. Nicolae Băciuț, harnic, adună din timpuri inegale acele poeme care au visul ca forță a versurilor, în volumul Evadarea din vis, apărut la Editura Vatra veche, în anul 2025. Chiar din prefață, autorul aduce argumentul decisiv: nevoia de vis. Ne aduce aminte: „Sigmund Freud, care în 1899 a publicat volumul Interpretarea viselor, spune că oamenii au nevoie de vise ca să suporte mai bine realitatea. Depinde de vise, zic eu, depinde de realitate” (Nevoia de vis, p. 60). 

Evadarea din vis îi permite poetului să treacă în planul realității cu timpurile pe umeri. Fiecare poem are în el energia de a călători în caleașca anilor. Poetul simte pulsul acesta dintre o dimensiune și alta, o convertește în poeme. Iubirea, limitele umane, prezența fântânii, geneza ca realitate dinamică, poruncile care aduc stabilitate și teamă, reîntoarcerea la ființă, anotimpuri cu sens, acasă, iată temele care străbat volumul. Poetul o face generos, cu ritm și rimă, lasă poezia să curgă prin cuvintele imponderabile, ideile aduc dinamism, metaforele deschid ferestre spre eternitate. Nu renunță la formele clasice ale poeziei, cele pecetluite de timp, lasă valul modern să armonizeze mesajele din versuri, o face simplu, cu miracolul credințelor. Poetul nu apelează, după moda literară de azi, la versuri șoc, la forțarea metaforelor până la disoluție.

Visul ne echilibrează ființa, realitatea se reordonează după noi linii de forță în vis, omul care visează are deschise noi sensuri. Pe de altă parte, visul, în sensul mai larg, este capacitatea omului de a genera ținte pentru viață, pentru existență. Poeții au construit mari vise de-a lungul timpului, punând în mișcare mulțimi de oameni în modelarea istoriei. Numai visul unirii românilor și este de ajuns să înțelegem dimensiunea istorică a visului. Sau visul evreilor de a forma statul Israel. Multe vise au avut în spate scriitorii, mai ales poeți, care au dat armonie, ritm și rimă formării credințelor unor popoare, națiuni, uniuni de națiuni. După fiecare criză din istorie, au venit visătorii, ei au pus în mișcare economiști, juriști, teologi, politicieni, personalități ale lumii. Din acest motiv, tema este una importantă. Mereu actuală. Se atinge problema - unde este acasă?

De reținut, un om care i se interzice să viseze poate avea mari probleme sufletești, mentale, poate chiar muri. Într-un poem, Nicolae Băciuț ne avertizează: „Somnul mă ajunge/ din urmă, ca un animal de pradă,/ adulmecând/ adulmecându-mi visele/ în care aș putea să-mi pierd/ urma/ să nu mai știu/ drumul înapoi/ până la moartea din urmă./ Fără vise” (p. 64). În vis sunt realități care se pot naște, poetul le simte, aduce argument chiar Evanghelia după Ioan, cap. XII, 24, grăuntele de grâu dacă va muri, va aduce multă roadă. El reține: „această sămânță/   n-a fost mormânt,/ n-a stat la porți/ și nici n-a fost cină;/ această sămânță/ încă nu-i rădăcină, nu-i anotimp/ și nici somn - / e doar un vis/ moneda unui schimb/ demult interzis” (Sămânță fără nume, p. 14).

Se deschide o poartă pentru a vedea ființa, a înțelege unicitatea ființei, gloria celui care a permis venirea omul în realitatea creată: „Nu-mi mai aduc aminte/ de mine/ eu poate nici n-am existat/ sau n-am fost / decât un vis/ care mereu s-a repetat;” (Nu-mi mai aduc aminte, p. 52). El continuă, apoi, mai profund: „nu-mi mai aduc aminte/ de mine/ și nici nu știu/ în numele cui voi muri,/ în numele cui/ mai sunt viu?” Paradigma se conturează: „Nu-mi mai aduc aminte/ de mine/ și nimeni/ nu va ține minte/ dacă sunt cel ce voi fi/ sau cel dinainte?/ Nimeni, niciodată”.

În vis există o vreme a poemelor, cel care le-a scris aproape nu mai are loc să doarmă de atâtea texte: „A venit vremea să-mi citesc/ poemele de altădată, nefiind convins că le-am scris eu/ sau cineva s-a strecurat în somnul meu/ și le-a lăsat acolo/ ca pe un mesaj abandonat” (A venit vremea, p. 93). Fiecare vers are o cheie, poetul prinde esențele, partea acea în care visul este realitate și realitatea devine vis, cuvintele au greutate, cititorul este atras spre un adevăr care ar fi putut fi ascuns: „cuțitul ruginind în pâine” (p. 16); „ultimul poem/ pe care să vină vântul/ să-l împrăștie în lume” (p. 43); „Nu începem nimic/ fiindcă nimic nu sfârșește -/ tragem cerul peste noi/ și visăm: îngerește!” (p. 58); „Nimeni nu mă-ntoarce/ sunt cum nu mai sunt,/ și cobor în mine,/ ca într-un cuvânt” (p. 66) etc.

Chiar în vremuri complicate, legătura dintre vis, vise, suflet, poem capătă sens doar în ființa poetului, capabil să vadă dincolo de semne: „Stau și-mi privesc sufletul,/ Cum se zbate în salonul alb,/ Ca un fluture în întuneric,/ Căutând lumină” (Sufletul meu, p. 108). Apoi concluzia: „Dar, nu-i așa, suflet al meu,/ Poate că ai și tu un suflet al tău?/ Și încă îl mai cauți?”. Este parte indestructibilă a ființei, cea primit în dar de la Început.

Ca orice bărbat, poetul visează la o femeie perfectă, nu mama, nu sora, nu soția, doar femeia perfectă. Dar în jur sunt copii care cresc și visează și ei la femeile perfecte: „dar ei sunt deja bărbați,/ pentru că ei poartă în spate/ femei perfecte” (Femei perfecte, p. 35). Este un vis ancestral, târât de bărbați prin timp, ei se luptă cu realitatea, cu visul, pendulând între durere și iluzie. Ființa duce ființa mai departe, spre întreg.

Există acasă, locul unic, cel visat, cel în care toate se armonizează și timpul nu-și mai face de cap. Îl simți, îl visezi, dar unde este acasă?. „Ca într-un scutec,/ mă întorc acasă./ Dar unde este acasă, Doamne?/ Și până unde să dau timpul înapoi, și pân` la ce cuvânt/ să mă întorc./ Sunt gata să mă întorc acasă -/ Acasă, unde e?” (Acasă, p. 90). Este soarta omului, călător pe acest pământ, pentru un sens unic: casa din cer…

Volumul se încheie, dar nu se va termina, cu un vis aparte, Vis cu Dumnezeu. Este un vis al căutărilor, al țintei de început și de sfârșit: „Eu port în mine o fereastră,/ ce nu-și găsește de o viață zid/ și port o salbă de lăcate/ și nicio cheie să le-nchid” (p. 110). Timpul oferă un răspuns, omul duce în spate anotimpuri, epistole, cenușa ca semn, „oglinda în care nu te poți privi”, clipele pline de viață. Plus misterul bine păzit de tăceri. Timpul vine și arată sensul: „Și port în mine și clepsidra/ în care simt nisipul meu,/ ce-și caută în tine marea,/ cum l-ar visa pe Dumnezeu” (p. 110).  

Poemele poartă o dată, poartă locul unde a fost vizitat poetul de acest mod de cunoaștere, acceptat cu atenție și grijă. Realitatea evadează în vis, visul se modelează după cele sperate, iubite, crezute. Poetul s-a eliberare de dureri, durerea s-a transformat în poem și cântec. Un ritm interior, găsit prin timp, se simte cu fiecare vers. Sunt multe poeme în care poetul se zbate după acea clipă unică, imponderabilă, visul și realitatea se întâlnesc întru poezie, între ritual și dor. Valorile credinței sunt prezente în mod implicit, prin iubire, cuvânt, căutare, bucurie, poezia ca sărbătoare.

În prefață, Nicole Băciuț mărturisește: „Apoi, am început să rătăcesc în visele mele, de zi și de noapte. Unele au devenit viață, altele poezie. Am visat și în culori, dar și în alb/negru. M-am întrebat ce mesaj poartă cu ele visele, dacă pot fi dezlegate mesajele lor… Am avut vise frumoase, am avut și coșmaruri…” (p. 5).

Poet, editor, făcător de reviste, om al culturii, al vieții, autorul a generat în jurul său o mișcare literară în care mulți s-au regăsit. Editura condusă de el a făcut posibilă apariția a peste cinci mii de cărți. Revista a ajuns la peste 200 de numere, mult-puțin, suficient pentru o epocă. A ajutat la formarea unor oameni ai literaturii și culturii printr-o discretă empatie pragmatică. Poetul evadează mereu din cenzura timpului. Cu acest volum, el face naveta zilnic între vis și poezie, cu speranța că oamenii nu vor renunța la visele lor.

Fiecare are dreptul la un Vis cu Dumnezeu…

 

Constantin Stancu

Text publicat în revista „Vatra veche”, nr. 11/2025