Ion Pachia-Tatomirescu despre „Traficantul de cărți”... «Literatura are deci de-a face, într-un fel sau altul, cu ceea ce fiecare dintre noi doreşte de la viaţă, deoarece intră într-un raport intim cu existenţa noastră concretă, cu tensiunile sale esenţiale, cu dorinţele ei şi cu semnificaţiile ei».

 

 

Ion Pachia-Tatomirescu

 

Aur-boabe de grâu „în biblii“ cu nobil tartaj fără încărcătura de „treizeci de arginţi“

 

Scriitorul galaxiedric ‒ avocat, economist, eseist, jurist, jurnalist, poet, prozator, publicist ‒ din Ţara Haţegului, „ţară de râuri / munţi“, adică provincie a nemuritor-cogaionicei Dacia-de-România, Constantin Stancu (n. 2 noiembrie 1954), a revenit recent în „agora literară“ a spaţiului spiritual valahofon cu un roman structurat parcimonios, în nouăsprezece capitole, «Traficantul de cărţi» (Târgu-Mureş, Editura Vatra Veche, ISBN 978-606-9014-27-2, 2025 ; pagini „format A-5“ : 142 ; infra, sub sigla : STraf), zămislit(după cum este precizat imediat după ultima frază romanescă, la pagina 135) între «19 iulie 2020 ‒ 31 ianuarie 2023» ; „dramatica unitate de timp“ cu „traficant de cărţi“ coincide cu „perioada pandemiei de Covid-19“.  

Întregul „(macro)nuvelei“, după „aprecierea distinşilor receptori“, sau al „(micro)romanului“, după „câteva notabile consideraţii“ ale Distinsului Receptor de „eseistică romanesc-valahă“ dintre Mircea Eliade (Dacia-de-România / Bucureşti, 13 martie 1907 ‒ 1986, aprilie, 22, Chicago / Statele Unite ale Americii), îndeosebi,cel din «Maitreyi» (1933) / «Noaptea de Sânziene» (1971), şi Alexandru Ivasiuc (Dacia-de-România / Maramarissia> Maramureş-Sighet, 12 iulie 1933 ‒ 1977, martie, 4, Bucureşti), mai ales, cel din romanul «Apa» (1973) / «Racul» (1976), stă nu întâmplător sub un „polivalent motto“, reprezentând alineatul al şaselea  dintre cele 44 ale faimoasei «Epistole despre literatură», scrisoare redactată în Roma, la 17 iulie 2024, de Papa Francisc (anterior, purtător de nume sud-american, Jorge Mario Bergoglio, cel născut în Argentina / Buenos Aires, la 17 decembrie 1936 şi decedat la Vatican, în 21 aprilie 2025) :

«6. Literatura are deci de-a face, într-un fel sau altul, cu ceea ce fiecare dintre noi doreşte de la viaţă, deoarece intră într-un raport intim cu existenţa noastră concretă, cu tensiunile sale esenţiale, cu dorinţele ei şi cu semnificaţiile ei».

Asupra „galaxiedricităţii“ lui Constantin Stancu se pronunţă cu „generoasă exactitate“‒ chiar pe faţa a patra (supra, f-4d) a tartajului„auriu“ ca lanul de iulie al pogonului cu „secară salinger-iană“) şi distinsul poet-editor de „Vatră Veche“, Nicolae Băciuţ :

«Veritabilul „traficant de cărţi“, de veghe în lanul în care acestea rodesc, Constantin Stancu s-a impus prin distincţie şi eleganţă, în ipostaza de critic literar, prin delicateţe poetică, atunci când s-a refugiat în lumea versurilor, fiind şi un împătimit povestitor, nu doar prin formaţie profesională, „făcând dreptate“ în nevoia noastră de a ne cunoaşte adâncimi sufleteşti, rămânând şi „avocatul diavolului“ atunci când diavolul mai pune puţină ordine şi teamă în pierderea respectului faţă de frumos şi valoare, căci, până la urmă, într-o reverberaţie dostoievskiană, sperăm că tot frumuseţea va salva lumea, atunci când ea înseamnă şi morală şi estetică şi sens».

Distinsul Receptor (siglă, infra, D. R.): Şi acestui nou op al lui Constantin Stancu i s-a ales un inspirat-metaforic titlu bine dozat ironic, «Traficantul de cărţi», devreme ce nu există vreo astfel de persoană în întregul spaţiu spiritual valahofon ‒ cum nici reţele de indivizi organizate naţional / internaţional ‒ făcătoare de „comerţ ilicit cu produse-cărţi“ ca şi când ar fi drept „arme, droguri, organe umane pentru transplant: ficat, inimă, pancreas, plămân, rinichi etc., ceea ce nu înseamnă că autorul iese de data asta din perimetrul estetic al realismului întâlnit în „ciclul“ format deja din romanele-i apărute anterior, între anii 2016 ‒ 2021  ‒ «Vadul ars», «Migranţi fără bagaje», «Judecătorul şi jurnalul ars» etc. ‒, realism ce surprinde cu impresionantă obiectivitate, cu supramăsură chiar, catastrofala, păguboasa tranziţie a societăţii din România aflată dincoace de Revoluţia Valahă Anticomunistă din Decembrie 1989.

Ion Pachia-Tatomirescu (siglă, infra, I. P.-T.) : Cuvântul „traficant“ din titlul cărţii lui Constantin Stancu nu trebuie să fie abordat numai dinspre monovalenţa / bivalenţa-i lexicală (referindu-se la „ilicitul“ comerţ cu arme / droguri) din grăbitele enciclopedii de azi, ci în polivalenţa-i semantic-sincretică

(inclusiv cea de antic, sau de evmezic „scrib-distrugător / cenzor“ de manuscrise, ori cea de „negustor“ = „traficant“ de cărţi religioase etc.)

de prin istoriile vitrege şi vitregitoare ale omenirii, de la distrugerea anticei Biblioteci din Alexandria Egiptului

(dintre războiul din anul 48 î. H. dus de imperialii Iulius Cezar şi Pompei şi cucerirea arabă din orizontul anului 650 d. H.)

şi până la arderea bibliotecilor marilor personalităţi valahe ale culturii / ştiinţei din România Stalinist-Paukeristă

(inclusiv biblioteca filosofului Constantin Rădulescu-Motru, cea de la conacul şi moşia-i din Butoieşti-Mehedinţi de la anul 1950),

până la mistuirea în flăcări, de la 11 iulie 2008, a Bisericii Evanghelice din Bistriţa-Dacia-de-România, până la incendierea catedralei „Notre Dame de Paris“, din anul 2019 etc.

Şi-apoi vrei să spui că realismul pârjolirii / încenuşării programate a Combinatului / Uzinei (cf. STraf, 140) din urbea Vadu Ars, pârjolire / încenuşare cu fidelă oglindire în romanul stancuan din anul 2016, «Vadul ars»

‒ simbolizând dispariţia „mastodonţilor industriali“ din mai toată economia de talie mondială a României epocii de tranziţie de dincoace de anul 1990 ‒,

se regăseşte drept realism al pârjolirii/ încenuşării sistematice a naţional-valahicelor biblioteci, a instituţiilor de cultură, de învăţământ preuniversitar, universitar şi academic, de valoare, de performanţă internaţională, în cele nouăsprezece capitole ale opului«Traficantul de cărţi», a cărei „dramatică unitate de loc“ e tot o urbe, dar desemnată prin toponim-sintagma polivalent-semantic-sincretică Valea Albă (de unde, în complementaritatea Vadului Ars, şi Vadul Alb):

«Valea Albă nu e o localitate în care să te bucuri de mari clipe de relaxare» (STraf, 5); Valea Albă a fost «un important centru civil pe vremea dacilor, cu cetate de apărare, cu ziduri…» (STraf, 117) ; «Valea Albă a fost un loc unde s-au manifestat valorile Evangheliei, mai ales Evanghelia după Ioan, copişti şi meseriaşi s-au implicat pentru ca textele acestea sacre să ajungă la oameni […]; tehnica editării cărţilor în Evul Mediu era grea, scumpă, presupunea oameni calificaţi, educaţi, greu de găsit […]; cărţile aveau ferecături de argint […]; în mănăstiri au trăit călugări, copişti, legători, gravori, dascăli, iubitori de carte, oameni care au ştiut valoarea unei cărţi în timp, dar şi-n domeniul spiritual…» (STraf, 115); «…activişti de mediu, extremişti […]; au atacat ce era mai frumos în Valea Albă: cărţi, tablouri, fotografii, obiecte de artă populară, broderii, costume ţărăneşti […]; primarul a strigat după poliţia locală ; directorul casei de cultură a telefonat la poliţie; Albu s-a aruncat în faţa colecţiei lui de reviste, unul din tinerii activişti l-a stropit în ochi cu vopsea […] ; …un moment atroce, răul fusese făcut; arta din Valea Albă dusu-s-a pe apa sâmbetei…» (STraf, 128); [până la Cluj-Napoca Albului Vad] era o distanţă bună, trebuia să ajung la magazinul rezervat de Laura; am descărcat cutiile cu atenţie, în librărie aveam şi un raion de anticariat […]; cărţile despre Vadul Alb nu mai erau […]; arăta bine raionul; Vadul Alb dispăruse din inventar…» (STraf, 130);etc.

 În ceea ce priveşte verismul multor pagini din cele 19 capitole ale «Traficantului de cărţi», de Constantin Stancu, oglindirea „monstruoasei realităţi pandemic-Covid-ate“ din România anilor 2020 ‒ 2023, romancierul valah din Haţeg se dovedeşte a fi un maestru încă de neîntrecut până în acest prezent anotimp al cronicii noastre „bifurcate“, căci surprinde extinderea „nestăvilitului cancer“(pandemic / planetar), atât în „planurile materialităţii“ cât şi în „planurile spiritualităţii“, la toate nivelurile societăţii contemporane, „accentul circumflex al acestui roman“ căzând pe distrugerea celor două sisteme vitale ale umanismului cultural-ştiinţific : sistemul sănătăţii naţionale şi sistemul învăţământului naţional.

D. R.: Admirabil este şi verismul măiestritei oglindiri a „monstruoasei pandemii Covid-ate“ din capitolul al VIII-lea, unde„eroul central-romanesc“ Pavel Bucur, ilustrând tipologia valahului pensionar economist / finanţist obsedat de cărţile-tezaur din bibliotecile urbei Valea Albă, „certifică“ faptul că pandemia a schimbat „sensul giratoriu“ al vieţii, atât la omenire, cât şi la „animăluţele-i de companie“ :

«Apoi, a venit pandemia. Toate s-au frânt. Cărţile au trecut pe planul secund, aparent, eram preocupat să mă apăr de acel virus. Trebuia să trec prin încercările din faţa mea. Laura mă vizita mai rar, dar mă suna în fiecare zi. Apărea brusc, avea cu ea o mască, dezinfectanţi, şerveţele umede.  […] De vreo săptămână s-a legat de noi un pisic negru. Era singur, abandonat […]. L-am acceptat din ziua în care l-am văzut de la fereastră […]. Are o frică teribilă de pisicul vecinilor.  Într-o seară l-am luat în braţe să-l scot pe uşă. Plângea […]. Avea un plâns profund […]. În zilele acestea, un specialist în boli infecţioase a fost demis din structurile de putere ale momentului. Politicienii s-au declarat satisfăcuţi. Specialistul era periculos, a propus izolarea seniorilor în blocuri, hoteluri şi alte structuri […]. În proiectul de program se avusese în vedere o infectare masivă (posibilă, în condiţiile în care ar fi venit din toată Europa românii plecaţi la muncă). Se estimase un scenariu groaznic, cu 5000‒6000 de oameni infectaţi zilnic. Asta însemna blocarea societăţii, a instituţiilor, spitalele ar fi fost ocupate…» (STraf, 55 sq.).

Şi „eroul central-romanesc“ din «Traficantul de cărţi», de Constantin Stancu, Pavel Bucur, tipul de valah pensionar-economist / finanţist obsedat de cărţile-tezaur din bibliotecile urbei Valea Albă, a făcut să se înrăzărească pe traiectoriile sale din spaţiile epicităţii (de „biblio-trafic“), dacă nu chiar un personaj-simbol al perenităţii, al cunoaşterii prin „istorii“, Biblioteca, atunci, cu siguranţă, nişte memorabile personaje „de plan secund“, de pot spori bogăţia noastră tipologic-literară: Moise Moţ («mare om de afaceri» / STraf, 5 sq.), Ioan Albu («bun economist […] în rândul specialiştilor în insolvenţă. în falimente» / STraf, 7 sq.), Daniel Leu («mare vânzător de cărţi în regim anticariat prin Capitală, plus patron de revistă literară […]; lumea nu prea citeşte, dar hora cărţilor e în toi»» / STraf, 20 sqq.), Laura («…vecina de pe scara următoare, aia la care nu priveşti niciodată […]; misterioasa mea vecină…»; «…pictura mă ţine în viaţă, în formă; munca de atelier are şi o parte artistică…» / STraf, 24, 26), Mimi Ciobanu («o contabilă silitoare, serioasă», de la «o companie de distribuţia substanţelor naturiste», de «ştia tot ce mişcă în Valea Albă», inclusiv faptul că «există la Biserica Evanghelică o bibliotecă mare» / STraf,30 sq.), Ioan Drăgan («profesorul de filosofie şi istoria creştinismului […]» de «vizitează oamenii prin penitenciare» / STraf, 76), Vasile Bărbat (directorul «de s-a întrecut pe sine ; a amenajat casa de cultură pe cinste; a adunat tablouri, sculpturi, fotografii vechi, obiecte de artă populară, icoane; eu am dus raftul de cărţi…» / STraf, 123) ş. a.

I. P.-T.: Ar trebui să mai glosăm şi despre Nicu Manole (pastorul de slujeşte în Valea Albă «de vreo trei ani» / STraf, 32), şi despre preotul Nicolae Popa (de la «…ieşirea din Valea Albă, mai spre vestul localităţii, pe şoseaua principală», de are «în curtea din faţă […] o spălătorie de autoturisme automată, cu autoservire pentru cei dornici…» / STraf, 63), şi despre „personajul colectiv“, Diaspora Valahă, cu foarte bună individualizare în Europa de Vest, cum şi-n America de Nord, ori despre stiluri, dar „cronica noastră bifurcată“ ştie că trebuie să ne întindem doar până în acest cardinal punct receptor-neobositor.

*Text apărut în revista „Vatra veche”, nr. 1/2026