Aurelian Sârbu: „Ulise s-a pensionat la termen”... - „Aurelian Sârbu ne-a oferit un volum bogat în sensuri certificate, punând în balanță marile opere care i-au oferit clipe de revelații aparte, cu suferința pe care trebuie s-o poarte cel care încearcă să înțeleagă, să iubească, să se desfășoare până la capătul epopeii”

 

„Ulise s-a pensionat la termen”

 

 

Poezia este un loc de refugiu, de regăsire, de acumulări permanente. Simplu, direct și implicat, Aurelian Sârbu își scrie atât poemele cât și textele pe care le întitulează impresii, aflate la limita dintre eseu și mărturie. De fapt, ambele planuri se leagă între ele. Impresiile formează țesătura pe care sunt brodate poemele, le susțin cu gânduri profunde. Fără clipele prinse în aceste cuvinte, poemele ar fi mai sărace. Poetul ne arată cele două fețe ale poeziei sale: una privește spre trecut, alta spre viitorul din trecut. Toate își au izvorul într-un prezent durut. Cu volumul Întoarcerea lui Don Quijote (poeme și impresii)*, apărut la Editura Waldpress în anul 2021, el ne oferă o călătorie calmă și nostalgică prin clipele lirice, adânci, care l-au marcat. Sunt semne pe care le lasă prin timpul abrupt.

Poetul preferă să rămână fidel poeziei clasice, o îmbracă în haină modernă, lasă versul să zburde liber, deși se autocenzurează în unele locuri. Răzbate experiența de viață inclusă în cuvinte, trăirile și mirările. Chiar așa începe: „Înainte de a mă naște, am dat raită prin ceruri, la jaf din cămara zeilor.  M-am pricopsit cu o desagă de cuvinte, cu o mână de jar și cu o ploscă de licoare din izvorul harului și al înțelepciunii” (La răscruce, p. 7). Radiază curajul, arderea zilnică, armele moi ale cuvântului, acceptarea istoriei trecute la care au contribuit alți poeți, alți zei. Poziția de „hoț” înseamnă mai degrabă capacitatea de a smulge mirajul din poeme, din viață, fără acceptul celor care păstrează tezaurul sub încuietorile timpului.

El mărturisește: „galopez într-o lume/ a atomilor puri -/ transparență cerească/ printre razele diferite ale aceleiași lumini” (Joc plăpând, p.11).

Temele preferate ale poetului se coagulează în jurul mirajului din oglindă, o metaforă preferată, dar și analogie. Chipul din oglindă, care punctează meandrele timpului. Poemele care reflectă lumea cu toate angoasele și bucuriile, ele păstrează argintul unei meserii vechi, alături de imnul și rugăciunile pe care le-am primit. Trupul în care se oglindesc evenimente asimilate, visate, imaginate. Deși se concentrează asupra ființei sale, poetul acceptă efectul experimentul pe care-l inițiază și-l întreține. Un experiment liric dens, dar și captivant. 

O altă temă este cea a călătoriei, poetul se vede mereu legat de catarg, ajungând la destinații închipuite și împins de vânturile vieții.

Personajele care străbat cărările poemului său sunt cele clasice, marii eroi care au desenat destinul omului, suferințele, iubirile celor inițiați. O spune în numeroase locuri. Reținem: „E adevărat, mereu mi-am vrut  distribuții celebre, de la Hamlet la Othello, de la Don Quijote la prințul Mâșchin, însă nu mi-am găsit nicicând suflet potrivit, nici pentru Don Juan, nici pentru Romeo. (…) Sunt sau mă inventez același, în imaginarul meu spectacol? E îngustă scena? Nu mă satisface rolul pe care însumi mi l-am creat și mi l-am distribuit? Oricum, evoluez în zona absurdului, printre personajele lui Kafka și Ionesco” (Starea de vis, pp. 92-93).

Personajul simbol este Don Quijote pentru că, ține să ne avertizeze autorul, lumea nu înțelege până la capăt tragedia și umorul: „Râsul proștilor se naște din tristețea lui Don Quijote și a mea, și a multora ca noi, absurzii unui timp, inadaptabilii la linia așa-zisei modernități existențiale” (Întoarcerea lui Don Quijote, p. 14).

Conflictul dintre lumile vechi și noua paradigmă îl atinge și pe poet, există o suferință tăinuită pentru cele pierdute, pentru cele topite în pasta densă a vremurilor. El simte „orașul ermetic închis”, impur, marcat de lăzi de gunoaie, zdrențe, uzura produsă de un timp abrupt. Scrie: „într-o liniște grea/ vorbesc crispat cu frunzele moarte/ se scurge un timp dezacordat și epigon/ răpăitul tobelor comunitare/ anunță execuții himerice/ fără călău” (Rune, p.21).

În altă parte, Aurelian Sârbu notează: „s-au pierdut toate aureolele/ și armoniile reconfortante - / până și moartea e o ispită/ după ce am căzut în robia cuvintelor/ n-am apucat să-mi inventez libertatea” (Palimpseste, p. 30).

Întâlnirea cu Dumnezeu este o experiență acută: „A te apropia de Dumnezeu este o experiență în neant. Orice încercare nu duce la nimic” (Temerar urcuș, p.84). Mai departe, prezența presiunii spirituale îl îndeamnă pe poet să noteze: „Bolnav de cuvinte, renunțarea la ele nu e posibilă, în pragul ireversibilei prăbușiri. Câtă prăbușire, atâta sete de urcuș. Izbânda izvorăște din înfrângeri. Cuvânt înalt ne ridică din locul tăcerii, precum un trup ce pândesc, una pe alta, înălțarea și îngropăciunea” (p. 86). Iată prezența ascunsă, Dumnezeu se ivește în cuvinte…

Despre memorie, poetul mărturisește că „doarme într-un turn/ fără clopot/ floare atârnată/ biserică”, iar „gâzele urcă spre rugăciune” (p.127).

Delicat și sensibil, poetul se lasă copleșit de tezaurul adunat în mintea sa, de peisaje atinse de frumusețea originală, de anotimpuri pe care le urcă pentru a se salva.

Stările sunt diverse, personale, marcate de amurguri irepetabile, de întoarcerea lui Don Quijote, atent la „fântâna cuvintelor” sau la liniștea provinciei regăsite. Timpul este mereu prezent, îl presează pe poet, îl provoacă, ceasurile sunt de nisip, un joc simplu, sincer îl dinamizează. Prezența ceasului se repetă în mai multe poeme, este un semn al finalului de vremuri, dar și semnalul legat de ceasul biologic.  Este și jocul de-a destinul într-un peisaj liric. Brusc, poetul descoperă singurătatea, ieșirea din vis. Apare câte o himeră, se aude o romanță, cântece vechi, venind din alte zări.

De remarcat starea înaltă produsă în Maramureș, aproape de nordul din cuvinte, unde curajul, beția vieții și ritualul morții se întâlnesc. El reține atent: „Nordul adăpostește arhetipuri, spirite de demult. Nicio piatră nu-și are locul întâmplător. Așezarea și fețele ei spun ceva peste timp. Totul e să găsim cheia limbajului. Așa cum pietrele își tăinuiesc semnificațiile, tot așa cuvintele își ascund fețele intime” (Lumea nordului – În Maramureș, p. 81).

Când își rememorează iubirile, poetul intră pe un teritoriu alunecos, totul se preface-n mit și dor: „Eu m-am născut corăbier ca Ulise. Femeile aparțin țărmului, adică din când în când pe acolo, în port, ca o reîncărcare cu povară. Ele sunt ca ancora de scurtă adăstare. Să-ți umpli iute corabia cu provizii, cu apă, cu alcool și să-ți cauți alt țărm. (…) Eu aș fi rămas lângă Circe, mereu tânăr și mereu în toate. Însă Ulise a acceptat să devină un om obișnuit, de țărm. Din pățania lui am învățat să dezleg și biblica alungare a perechii nefericite din Rai.” (Mereu Ulise, p. 112).  

Aurelian Sârbu ne-a oferit un volum bogat în sensuri certificate, punând în balanță marile opere care i-au oferit clipe de revelații aparte, cu suferința pe care trebuie s-o poarte cel care încearcă să înțeleagă, să iubească, să se desfășoare până la capătul epopeii.

Prezența sa în rama timpului este descrisă cu detașare și speranță: „născuții zei de-acum/ au miros de cadavre/ peste epiderma veacului - / fum și putregai/ întuneric și ceață/ urlete trucate/ zgomote negre/ gunoi verbal/ singur eu/ mi-am sculptat în apă imaginea” (Zei ruginiți, p. 149).   

Cartea este un gen de jurnal liric, o spovedanie netrucată, în care sunt notate impresiile celui care s-a eliberat de rutina zilnică, de poemele care l-au vizitat în momente de sărbătoare. Cuprinde lecțiile personale și lecțiile istoriei pentru cititorul tânăr.

Multe fraze ar putea fi gândurile ieșite din contingent, din obișnuit.

Grafia poemelor este una modernă, se renunță la semnele de punctuație, versurile încep cu literă mică, o libertate asumată, o evadare din ordinea impusă, dar pe care o caută. Impresiile sunt scrise ca-ntr-un vechi manuscris, cu atenție, cu responsabilitate. Este responsabilitatea celui care a îngenunchiat în versurile sale. Volumul este susținut de fiul poetului, Mircea, ca o moștenire legată de mai multe generații.

Livius Petru Bercea notează, referitor la acest volum, pe ultima copertă: „Obișnuindu-și cititorii cu o lirică de esențe tari, clădită pe imagini minimale, concentrată până la dispariția relațiilor sintactice dintre lexeme, poetul a schimbat, aici, (formal) registrul genurilor literare și surprinde, în fiecare pagină, mai ales prin prozele poetice care transcriu stări, trăiri, rememorări, vise, izbânzi și înfrângeri…”.

 

Constantin Stancu

 

Martie 2021

 

*Sârbu, Aurelian, ÎNTOARCEREA LUI DON QUIJOTE (Poeme și impresii), versuri, 169 pagini, Timișoara: Editura Waldpress, 2021. Pe coperta I: Mircea Bâtcă, DIALOGUL UNDELOR (pictură în ulei).

*Sursa: rev. Banchetul, primăvara 2021/ Dumitru Velea