Credința…
Mirela-Ioana
Borchin întrebă, Eugen Dorcescu răspunde
M.-I.B.: Şi a
crede, şi a şti sunt verbe modale de natură
epistemologică: a
crede pentru incertitudine; a şti pentru certitudine.
Atunci de ce
spunem noi „a crede în Dumnezeu”? Şi avem crez (unii,şi crez
poetic), cu sens de „convingere, certitudine”? Cum de s-a produs deviaţia
asta şi verbul incertitudinii a dezvoltat o familie lexicală în
sfera certitudinii...?
E.D.: Fiindcă,
în acest stadiu, al dominării elementului pământ, nu putem încă şti,
trebuie să credem, pe temeiurile unor revelaţii, ale unei ştiinţe parţiale,
datorate unor iluminaţi, unor oameni ce-şi depăşesc
contemporanii, unor oameni ce îşi devansează evoluţia naturală şi au
acces la eter. Adică la elementul ce va domina într-un
viitor
necunoscut. Atunci, majoritatea va şti. Acum ştiu foarte puţini. De aici,
din nevoia devansării evoluţiei, şcolile de meditaţie, asceza, sihăstria
etc. Ele conduc la depăşirea stadiului actual şi la accesarea celui
următor.
* Fragment din
cartea Etern, într-o eternă noapte zi,
Ed. Mirton, Timișoara, 2016
