IOAN BARB: EXISTĂ CETĂȚILE DE SCĂPARE... „Multe poeme indică spre o mitologie asumată, implicită, prezentă în dinamica versurilor: fântâna, Samaria, Scara lui Iacov, proba focului, oasele ca suport ai învierii, inima arsă, cu dragoste sapă omul în palmele lui Dumnezeu, calendare personale…”

 

 

Poarta din spatele cuvintului

 

Ioan Barb și-a continuat proiectul literar cu volumul Cetățile de scăpare, apărut la Cluj Napoca: Editura Școala Ardeleană, în anul 2020. Un volum de poeme care redau identitatea omului în dinamica sa socială, modelat de vremuri și contextul social. Temele sunt o îmbinare între realitate și mit, între trăirile zilnice și suprarealitatea care vine din tipologiile asumate religios. Dacă mulți poeți apelează la miturile vechi ale Greciei, ale Indiei, ale Valahiei, mituri japoneze sau chiar americane, Ioan Barb apelează la miturile Vechiului Testament, actualizate de mesajul Evangheliei și de trăirile sale la limită. Legătura cu aceste tipologii vechi, standardizate prin credință, deschid perspectiva poemelor spre un univers mai complex, ieșind din narațiunea propriu-zisă. El își asumă aceste valori, le potențează prin actualizarea în viața oamenilor, în viața sa. Deși amprenta este religioasă, poemele au o dimensiune existențială: în fond ce este viața, speranțele, care sunt căile pe care mergem, ce este suferința, putem scăpa de vina din noi, va veni pedeapsa, există un loc unde să scăpăm de erori?

Mediul este cel familial, extins la vecini, la cei pe care îi cunoaștem, cu dramele și bucuriile lor. Imaginea tatălui este prezentă ca o aderare la o autoritate pe care poetul și-o asumă. Ea mereu glisează între tatăl de aici și Tatăl din Cer. Autoritatea este o valoare mereu neglijată în societatea de astăzi, omul mereu a dorit să iasă de sub orice presiune, alergând după o libertate iluzoriei, fără umbrela de protecție. Poetul și-o asumă, autoritatea poate naște sensul în istorie.

Mitul cetăților de scăpare vine din vechime, vinovăția fără intenție era ajustată la o regulă pentru cei care o aveau, posibilitatea de a intra într-o astfel de cetate, de a scăpa de pedeapsa pe care o putea aplica rudele celui decedat. Lumea s-a schimbat, pedeapsa nu o mai aplică rudele, pedeapsa o aplică societatea prin instituțiile sale. Posibilitatea eludării pedepsei rămâne prin regula zonei de protecție. În fond, este pusă în joc vinovăția omului, mereu vinovat de depărtarea de Dumnezeu.

În poemul cu același titlu (Cetățile de scăpare), primele versete încep abrupt: „Ori scăpăm ori crăpăm/ în vremurile acestea tulburi/ medita tata în timp ce freca cu usturoi/ o felie de pâine prăjită pe soba de tuci” (p. 17). În lupta pentru existență, omul este mereu predispus să greșească. Poemul indică spre un destin al fiecăruia: viața se scurge, rămâne sufletul sărman și singur; sufletul reprezintă două grame de infinit împrumutate de la Creator; mintea omului nu are început și sfârșit; nu poate fi păstrată pentru trecerea vămii; răzbunătorul sângelui îți poate înjunghia liniștea pe stânci etc. Cetățile de scăpare mai acordă un răgaz omului, el se simte sub protecția divină, Iisus fiind locul de siguranță. În paralel, pe pământ obrazul omului prinde semnele timpului, mintea sa o poate lua razna, viața poate fi modelată de rugăciuni, ca o cheie în secretul vieții, un înger poate aștepta la ușa ta…

Acestea sunt planurile pe care se desfășoară epica fiecărui poem, balansul între a fi și a nu fi… Zidurile sunt permeabile, poetul trece dintr-o zonă în alta, s-a obișnuit cu lumea de aici și cu lumea de Sus, acceptă regulile.

Primul poem ne atrage atenția asupra nevoii de purificare, omul are datoria să-și curețe fântâna folosind piatră de var, la fel sufletul omului se poate purifica. Varul proteja pomii în floare, albul marca primăvara, toate lucrurile de acasă par noi în primăvara ființei. Versurile au dimensiunea eternității: „și eu am vrut să văd gloria aburind pe fruntea Ta/ dar ai prefăcut destinul meu/ în piatra de var nestins adusă sub coviltir/ din Golgota/ și-ai stins-o în sângele Tău” (Transfigurare, p. 15). Este redată metanoia, schimbarea modului de gândire a omului sub acțiunea nevăzută a lui Dumnezeu. Reperele: varul care purifică, albul, primăvara, ulița pe care trec oamenii, pietrele ca semn, ele transmit mesaje, vorbesc, umbra timpului care suspină sub tălpi, omul ca o piatră prețioasă în ochii Tatălui. Trimiterile au echivalențe în Scriptură, se leagă de mesajul acesteia.

Narațiunile fac parte din economia fiecărui poem, pe ele se construiesc temele, metaforele, miturile vin în realitate cu formula lor magică, viziunea se încheagă energic.

Mirajul poeziei vine din versurile care se leagă într-o revelație personală: „nu auzi umbra timpului cum suspină sub tălpi” (p. 14); „traista Ta de veșnicie” (p. 22); „dar Tu spui să nu mă întristez/ să părăsesc gândul cel rău/ în marea uitării dimineața și la asfințit/ când mă străbat păsările umbrei/ de la un capăt la celălalt/ ca niște semne pe care le-ai așezat/ în cartea vieții mele” (p. 31). „Te-ai uitat la mine duios Te-ai strecurat prin peretele/ gândului așa cum ai venit” (p. 43) etc.

Poezia de astăzi promovează mult beția individualismului, faptele mundane sunt integrate cu hărnicie în poeme, construind mesajul mai amplu al zilelor. Ioan Barb schimbă registrul, integrează în poeme suferința, familia, comunitatea, tradițiile, credința, speranțele omului simplu. Sunt teme luate din mediul românesc normal, mai mult al zonelor de provincie, ele formează coloana vertebrală a lumii. Omul are rădăcini puternice în trecut, tiparele comportamentale au ținut comunitatea unită. Adevărul este unul singur, nu variază în funcție de autor sau cititor, el are o dimensiune abisală. Această lume este definită prin repere simple, expresive, cu simbol, în săculețul de pânză al tatălui aflăm semnele: „aducea tacticos din șură un săculeț de pânză/ îl deșerta pe măsuța de sub nuc/ din el cădeau o țigară plugar/ îngălbenită/ o bucată de iască o cremene și o schijă ruginită de fontă/ scoasă din piciorul bunicului/ în război” (Dragostea mă sapă în palmele tale, p. 54). Acești oameni au făcut istoria, semnele lor sunt simple, adevărate, profunde, atinse de lacrimi. Poetul reține: „dar tot ce ducem cu noi în cer/ e doar trudă și durere/ o fărâmă de suflet ușoară ca un fulg” (p. 54).

De altfel, folosirea varului stins pentru purificarea lucrurilor s-a practicat din vremea dacilor, a fost preluată de mediul țărănesc și s-a perpetuat ca o tradiție necesară de la o generația la alta. La fel, păstrarea valorilor în cufărul de lemn, folosirea căruțelor, albumul de familie, sângele ca o amprentă a destinului, bătăturile din palmele celui care trudește, soba de tuci etc.

Multe poeme indică spre o mitologie asumată, implicită, prezentă în dinamica versurilor: fântâna, Samaria, Scara lui Iacov, proba focului, oasele ca suport ai învierii, inima arsă, cu dragoste sapă omul în palmele lui Dumnezeu, calendare personale… Alteori uzează insistent de elemente obișnuite, normale pentru o comunitate care așteaptă eliberarea. Poemele au o structură bazată pe realitatea brutală, una trecută, asimilată în conștiința generațiilor care au fost, uitate de generația Internetului generos până la disoluție. Este un fel de sociologie a generaților, o căutare a rădăcinilor care au ținut oamenii în picioare.

Despre truda omului: „bătăturile vor crește din nou/ și bătăturile inimii vor crește/ și bătăturile gândului la fel/ viața va fi acoperită de carne moartă/ până când meșterul timp/ își va târî mantia peste vatră” (Așteptarea, p. 21).

Paul Aretzu, în prefață, notează: „Cunoscător al Bibliei, Ioan Barb a transferat în poezie metoda anagogiei, desprinzând din întâmplări și cuvinte obișnuite semnificații spiritualizate, mistice, producând astfel revelații estetice și de sens” (Urcușul interior către poezie, pp. 8-9).

Ioan Es. Pop, pe ultima copertă, evidențiază, legat de poemele din acest volum: „În esența ei, poezia lui Ioan Barb din prezentul volum este una religioasă, îmbrăcată în haine profane. Toate celelalte obsesii și viziuni gravitează în jurul acestei „cetăți de scăpare”, ale cărei ziduri erup din inimă, nu fără „amarul tristeții din pricina căruia ai închis cerurile”  (note pe ultima copertă).

Ioan Barb are și el un argument la început: „În spatele fiecărui cuvânt e o poartă. Dacă o vei deschide, în fața ta se va înălța o cetate cu turnurile umbrite de eternitate”.

Chiar dacă se folosește de elemente religioase, poetul pledează pentru o deschidere existențială în viața omului. Limbajul, grafia poemelor sunt moderne, eliberate din semnele uzuale, construcția versetelor are menirea de a pune în evidență ideile, există o poezie subtilă în poeme, o armonie a ideilor și temelor. Versurile curg lin, se leagă unele de altele prin fiorul trăit. El caută scăpare, eliberare, iubirea fără ziduri, se refugiază în poem ca-ntr-o cetate pe care și-a ridicat-o din cuvinte rezistente la  uzura timpului. El nu a fugit de responsabilități,   s-a retras într-un loc protejat de umbrele eternității…

Volumul are și câteva note biobibliografice despre scriitor, prefața de Paul Aretzu, cunoscut poet, argumentele autorului, coperta: Polovragi, biserica Mănăstirii, pridvor, peretele estic, Sf. Munte Athos, vedere dinspre miazăzi, volum apărut în Colecția: ȘCOALA ARDELEANĂ DE POEZIE. Volumul sugerează poemele pe care le va scrie, poemele pe care nu le-a scris, vinovat de tăcere, poetului, sus, pe zidurile cetății.

 

 

Constantin Stancu

 

*Text apărut în revista „Algoritm literar”, nr. 4/2024