Gabriel Petric și paradoxul
credinței
Gabriel Petric încearcă să urmeze
firul cugetării critice şi teologice româneşti în cartea Tragicul și creștinismul, girată de Editura Emia - Deva, 2005, o carte care îndeamnă la reconsiderarea celor
doi termeni: tragic şi creştinism, la legătură dintre aceştia, la
rezultatul care poate ridica vălul de pe tainele care ne macină atât timp cât
nu vom accepta salvarea noastră ce vine din trăirea după un model de viaţă
creştin.
Autorul aduce şi un argument pentru
carte și pentru tragicul ce există în lume ca mod de trăire a suferinţei la
limitele ei posibile, în tangenţă cu valorile creştine care rezolvă ieşirea
noastră „la loc larg”, cum este scris în Biblie.
E o tensiune în această carte, dar
şi o descoperire a frământărilor pe care le încearcă fiinţa umană în faţa
lucrărilor lui Dumnezeu în lume şi descoperi brusc că pe mulţi oameni de
cultură i-a frământat problema aceasta, că au fost atinşi de întrebare, de
revelaţie, de lacrimă … În spatele cărţii se află o bibliotecă, o arcă
de cărţi citite şi studiate de autor pentru a găsi răspunsul, de la
filozofia veche la cărţile moderne, nume grele care au căutat răspunsul la
tensiunea tragic/creştin.
Pornind de la faptul că în lume
cercetarea raportului tragic/creştinism este abordat cu mult curaj, Gabriel
Petric se lansează spre o temă nu prea mult
abordată în cultura română, dar de fapt explicabil, având în vedere istoria
noastră şi perioadele acide prin care am trecut, tragice raportat la istoria
altor popoare şi în căutare de valori creştine permanent.
Cartea redă modul cum această temă
este reprezentată în cultura română în toate formele ei de manifestare, lucru
meritoriu, de altfel. Autorul a renunţa intenţionat la viziunea proprie,
căutând să construiască o viziune a românilor asupra temei prin modul cum atacă
şi tratează scrierile din cultura românească, prin modul cum sunt lăsaţi
lăstarii temei să-şi urmeze calea prin meandrele gândirii naţionale, iar
rezultatul este unul pe muchie de cuţit, spectaculos în planul dezbaterii, dar
timid în planul soluţiilor individuale.
De fapt, studiului lui Petric este
unul sinuos, unul care îşi caută o cale de navigare printre valorile creştine
aşa cum apar ele în Biblie şi mai ales în Evanghelie şi valorile creştine aşa
cum au fost rafinate de intelectuali de mare calibru. Este în această abordare
o tragedie în sine pentru că, în
general, Cuvântul are întâietate înaintea operei unor intelectuali,
filozofi, cărturari, teologi, tensiunea este, deci, şi mai adâncă. De fapt, marea provocare a
creştinismului pentru om este trăirea, nu filozofarea, fapt recunoscut de
autor.
Autorul apelează la sursele
bibliografice româneşti, la cercetarea temei din perspectiva hermeneuticii
textului biblic şi posibilitatea acceptării unui tragic creştin, în ciuda făgăduinţelor
din Biblie, care sunt non-tragice.
Se declanşează aici un paradox
în tratarea temei, dar în creştinism paradoxul este regula, pentru că Dumnezeu
este şi jertfa şi preotul, în același timp, care iniţiază şi realizează jertfa,
un paradox neînţeles de om, dar care acceptat, duce la salvarea omului. Poate o
abordare mai profundă din perspectiva teoriei paradoxismului, ar fi fost mai
acceptabilă, având în vedere şi lucrările lui Florentin Smarandache, un alt
român care este interesat de esenţele gândirii din perspectivă modernă.
Gabriel Petric ne introduce în
fenomenul tragic al lumii, dar şi al sufletului românesc aflat în matca
divinului, adică acasă.
Problema esenţială a cărţii este
problema tragicului creştin, o problemă greu abordabilă şi o problemă de conştiinţă
a creştinului care trăieşte după modelul divin. Tragicul creştin este pus în
antiteză cu tragedia greacă şi zeii care dominau credinţele vechii Europe
înainte de creştinism.
Cartea pune în valoare sensul
existenţei, un sens necesar, pentru a ajunge la starea de îndumnezeire
la omul căzut inițial. Sensul existenţei, rezolvat, ar duce la acceptarea
istoriei ca mod de a ieşi din timpul nostru limitat de oameni în căutarea Paradisului
pierdut.
Cartea ne ajută să ne apropiem de
ipostazele căderii şi ale libertăţii
în Biblie, pornind de la epopee şi
atingând tragedia.
De la căderea îngerilor la căderea omului, păcatul care a afectat lumea,
la eroii tragici ai credinţei, de la Iov la Hristos, care deschide
perspectivele, care rezolvă tensiunea.
Autorul ne lasă să vedem în Hristos
divina tragedie în jocul acelor perspective, dar ideile, aşa cum am arătat,
sunt extrase din lucrările realizate de cultura română.
Personal aş aprecia că în creştinism
nu există tragedie în sensul
filozofiei clasice, ci suferinţa este
modul de cunoaştere profund dat omului, de fapt Dumnezeu chiar afirmă despre
Fiul Său că îl va învăţa prin suferinţă, e de fapt singura modalitate certă
prin care omul învaţă de la Dumnezeu. Atâta vreme cât Hristos stă la dreapta
Tatălui şi mijloceşte pentru om, era nevoie să cunoască tot ceea ce îi este dat
omului şi nimic să nu-i fie străin,
pentru ca această mijlocire să poată avea finalitate efectivă, în plan real
pentru noi.
Toate acestea sunt explicate la
modul profund de Apostolul Pavel în epistolele sale către Romani
şi către Evrei, cărţi teologice care stau la baza credinţei creştine,
dar şi de Hristos care a acceptat patima sa conştient, pentru a împlini
Scripturile. E aici planul lui Dumnezeu şi din această perspectivă Petre Ţuţea avea dreptate, o babă pe
genunchi într-o biserică de lemn, la
ţară, un om simplu acceptă salvarea prin credinţă, se smereşte, pentru a fi
înălţat.
Poate, această temă a tragicului în
creştinism, trebuia tratată mai mult din perspectiva teologiei biblice, care a
rezolvat problema sensului în istorie.
Modul de tratarea temei este, însă,
unul elitist, cu termeni greu accesibili omului obişnuit, ceea ce
face din carte una greu abordabilă, autorul limitându-şi sfera de cititori cu
toate că tema abordată este interesantă pentru creştinul trăitor. În cartea 1
Corinteni Apostolul Pavel
pune, în fapt, accentul pe diferenţa majoră dintre înţelepciunea umană şi înţelepciunea
lui Dumnezeu, o diferenţă tragică, pentru că înţelepciunea omului nu poate
rezolva problema sensului existenţei.
După citirea cărţii realizezi cât de
mulţi oameni de cultură au tratat temele Bibliei, ca teme venite de sus, cât de
mult au fost apăsaţi de aceste teme.
Putem cita, referitor la Iov:
„Privit din interiorul credinţei – notează Il. Mălăncioiu - , Iov nu este un
personaj tragic, de vreme ce Dumnezeu îl verifică în vederea salvării”.
Apoi autorul, lăsându-se pe mâna
cărturarilor români, scrie despre confruntarea din cartea Dialoguri de seară, adică un colocviu spiritual
de mare interes între părintele Galeriu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Sorin
Dumitrescu, la schimbul de replici dintre aceştia, referitor la condiţia
sufletului eliberat de trup, la finititudinea care se menţine şi după
eliberarea din trup. Sunt teme profunde, dar rezolvate de creştinism încă din
primul secol.
Gabriel Petric abordează tema cărţii
din perspectiva culturii române influențată de ortodoxism, lăsând o mare zonă
neatinsă, zona culturii abordată de creştinii evanghelici, nou – testamentari,
poate dintr-o obişnuinţă „clasică –tradiţională” în cultura română, dar
fenomenul creştin în România nu poate fi limitat doar motivat de această
tradiţie, el există pur şi simplu şi România este un model de îngăduinţă
creştină puţin acceptat şi aflat în Europa, acesta fiind un dar de la Dumnezeu
pentru noi, privit din perspectiva providenţei istorice.
De exemplu, autorul nu face referire
la scrierile lui Richard Wulbrand deşi acesta este tratat ca unul din marii
creştini ai lumii şi poate unul din creştinii care au trăit tragedia credinţei
în comunism, acceptat ca atare pe plan mondial. Sau poate Iosif Ţon, un alt
autor creştin profund, care abordează prin scrierile sale valorile creştine.
De fapt influenţa creştinismului din
est asupra culturii române este accentuat, limba slavonă a fost prezentă în
Biserică până la începutul secolului al XX–lea, iar slavona era ceea ce este
acum engleza pe plan mondial, în această parte a lumii.
Dincolo de toate, cartea este un
moment de sărbătoare, o recapitulare a modului cum Dumnezeu a lucrat în cultura
română, cum s-a deschis El oamenilor, iar bibliografia pe care s-a bazat autorul este una impresionantă,
stufoasă, densă, dar şi argument pentru credinţă, pentru acceptarea valorilor
creştine, în general.
Ar fi de apreciat şi aspectele mai
puţin fericite alte cărţii: elitismul, limbajul rece, reflexiv, cu termeni care
provin din teologia profundă, construcţia doctă a cărţii şi depărtarea uşoară
în acest mod de Biblie, pentru că Biblia se interpretează tot prin Biblie.
Din acest punct de vedere, trebuie
să vedem şi mesajului lui Hristos, eliberator: veţi cunoaşte adevărul şi
adevărul vă va face liberi, scris pe paginile Evangheliei.
Constantin Stancu
