Şi, dacă tot veni
vorba: nici în familie Caragiale nu a fost lipsit de supărări, mai ales din
partea lui Matei, fiul vitreg şi cel mai mare dintre fiii săi. Ecaterina Logadi
povesteşte: „Raporturile tatii cu fiul
lui mai mare, fratele meu vitreg Matei, au fost mereu încordate. (…)” „…a locuit cu noi la Berlin unde fusese adus
să urmeze dreptul. Dar când tata a descoperit că nu frecventa cursurile, ci
hoinărea prin oraş (…), s-a supărat
cumplit şi l-a expediat urgent la Bucureşti.” Se ştie bine că, între cei
doi, nu a existat niciodată o înţelegere şi o apropiere sufletească de durată,
că de „relaţie intimă părinte-copil, nici nu poate fi vorba. Chiar şi-atunci
când Caragiale „a lăcrimat” citind pentru prima dată frumoasele sonete ale lui
Matei, mulţumirea a fost trecătoare, fiindcă, spre deosebire de tată, povesteşte
mai departe Ecaterina Logadi, „Matei nu
avea nimic din generozitatea sufletească a tatii. Era dispreţuitor, amar, plin
de morgă şi mai ales snob” Ceea ce se înţelege, nu avea cum să constituie
puncte de atracţie între cei doi, ci, dimpotrivă umplea sufletul tatălui de o
amărăciune „mărturisită mamei în ultima
seară a vieţii.” (Ecaterina Logadi, în Viaţa
românească nr. 6/1962).
Însă, probabil cea
mai adâncă supărare şi revoltă i-a produs marelui dramaturg, învinuirea că ar
fi plagiat drama „Năpasta” după o
piesă scrisă de un autor ungur, Kemeny Istvan şi tradusă în româneşte, în 1834,
cu titlul „Nenorocul”. N-o să intru în detalii decât pentru a
menţiona că, în nr. 16/30 noiembrie 1901, “Revista
literară”, condusă de Th. M. Stoenescu (…) apare articolul „Domnul Caragiale”, semnat de redactorul
Caion (Const. Al. Ionescu), care se încheie cu atacul direct: „Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat”.
A fost numai un episod, povestea, fără a intra în prea multe
detalii, este, însă, ceva mai lungă şi cumva mai complicată: suntem în anul
1901, la 8 ani după prima apariţie a revistei umoristice Moftul român, înfiinţată de I. L. Caragiale în
ianuarie 1893 şi cu apariţie intermitentă
până anul 1902. În numărul din 6 mai
1901, Caragiale publică un text acid intitulat „Un frizer-poet şi o damă care trebuie să se
scarpine-n cap”. Este un
text-comentariu referitor la nişte versuri trimise de un tânăr preocupat
prea mult de părul iubitei, care semna cu pseudonimul Caion (pe numele său
real Constantin Al. Ionescu). Reacţia tânărului a fost promptă şi extrem de
dură, influenţată fiind şi de unii-alţii ostili faţă de opera lui Caragiale, el
punând la cale un plan de răzbunare împotriva marelui dramaturg. Aşadar, Revista literară din 16/30 din 30
noiembrie 1901, publică un text intitulat “Domnul Caragiale”, în care
autorul “Năpastei” este acuzat că ar fi plagiat drama sa după o piesă de
teatru aparţinând unui oarecare scriitor maghiar Kemeny Istvan şi intitulată „Nenorocul”. În următorul număr
al revistei, cel din 10 decembrie al aceluiaşi an, Caion revine chiar cu un
rezumat al dramei lui Kemeny. Neştiind ce să mai creadă, Caragiale a rămas uluit,
după care, eliminând ideea că ar fi fost o simplă coincidenţă, a început să caute
peste tot piesa scriitorului ungurului fără să găsească vreun scriitor cu acest
nume, consolidându-i-se convingerea că era vorba despre un nume fictiv, iar drama acestuia o simplă născocire. În
aceste condiţii, Caragiale a luat hotărârea de a pune capăt situaţiei
chemându-l în judecată pe Caion. La procesul rămas celebru în istoria
literaturii române, Caragiale, apărat de bunul său prieten Barbu Ştefănescu
Delavrancea, a câştigat procesul. Astfel, prin Decizia nr. 12 din 11 martie
1902 juraţii îl condamnă pe inculpat la trei luni închisoare, 500 lei amendă şi
10.000 lei despăgubiri civile, în timp ce „părţii civile” I. L. Caragiale, a
trebuit să-i plătească în termen de 15 zile, 10 000 lei daune de interese.
Mai trebuie spus că,
de fapt, s-a profitat de ocazie şi pentru a lovi nu doar în… plagiatorul Caragiale,
ci şi în prestigiul literar al acestuia, prestigiu care nu avea cum să fi fost
pe placul invidioşilor şi, desigur, al grafomanilor invadatori prin
publicaţiile vremii. Însă, este bine şi locul să spun că „duşmănia” nu se oprea
doar la categoria de autori de mai sus, ci se extinsese şi la unii precum Alexandru
Macedonski, cel care l-a sprijinit şi inspirat în multe din acţiunile sale pe
Caion. Procesul Caragiale-Caion a avut şi evidente implicaţii politice. Chiar
dacă marele dramaturg nu făcea politică, totuşi era unul dintre liderii
literari ai „Junimii”, grupare conservatoare adversară făţişă a liberalilor. În
mod evident, cunoscând până la urmă dedesubturile… conjuraţiei, având deja un
simţ al valorii reale privitor la creaţia sa, este de la sine înţeles că
întâmplarea-procesul, a lăsat răni adânci în sufletul lui Caragiale, care nu
s-au vindecat niciodată. Într-o paranteză ceva mai largă, să amintesc aici
câteva consideraţii ale unuia dintre cei mai buni şi apreciaţi comentatori şi
analişti ai teatrului lui Caragiale, Valentin Silvestru: „(…) am putea
aprecia că faţă de scrierile sale s-au manifestat două atitudini esenţiale.
Timp de vreo şapte decenii, această creaţie gigantică şi singulară a trebuit să
fie apărată de către largi cercuri de opinie publică, în frunte cu mari
cărturari ai ţării, împotriva detractorilor de toate soiurile – de la
publicişti cvasianonimi până la veninoşi confraţi prestigioşi – împotriva neînţelegerilor şi răstălmăcirilor, a
ostilităţii declarate, de clan politic, şi aceleia surde, de grup social
advers, a inimiciţiei oficiale angajând instituţii fundamentale.”(Valentin Silvestru,
Elemente de caragialeologie, Ed. Eminscu, Buc. 1979, p. 5-6). Este aceasta încă o constatare a unui adevăr indubitabil
şi anume că Omul Caragiale a fost mai toată vremea lovit de răutatea celor din
jurul său – mulţi dintre ei creatori-scriitori – ceea ce a dus la acumulări de
tristeţe, la scârba de umilinţe și sătul de nedreptăţi, În această ordine de
idei, nu e de mirare hotărârea lui Caragiale de a părăsi ţara, pentru a se
stabili împreună cu familia sa la Berlin, în 1904, cu domiciliul pe Hohenzollernplatz
– Wilmersdorf 4.
Dar, indiferent de
câte mâhniri şi amărăciuni sufleteşti a avut parte până la autoexilarea în
Germania, acestea ar fi putut să fie contracarate de faptul că toate piesele
lui de teatru au fost jucate pe prima scenă a ţării – Naţionalul bucureştean –,
precum şi că a fost cel mai important dramaturg în toată istoria literaturii, dar
şi nuvelist, pamfletar de forţă, poet, scriitor, director de teatru, comentator
politic şi ziarist, consideraţii şi aprecieri tardive însă pentru Caragiale…
Dumitru Hurubă
