LINIŞTEA IERBII
Aflat între poezie şi grafică, Werner Lutz, este o voce distinctă în
literatura elveţiană, discret, sensibil, abordează poezia cu dragoste, desenând
pentru noi clipele de har, care ne despart de lume şi ne apropie de lumina
râului, de intimitatea eternităţii.Născut în anul 1930, poetul nu s-a remarcat prin numeroase volume, dar s-a
descoperit ca artist.
Volumul de versuri Liniştea ierbii,
apărut la BIBLEOTECA REVISTEI FAMILIA, ORADEA, 1999, în traducerea lui Radu
Ţuculescu, ne relevă poezia ca pe un tablou în vreme, e semnul căderii în pacea
divină, e semnul refuzului putreziciunii, acceptarea vieţii adevărate, a
verdelui, a clorofilei, a esenţelor.
„Cât de
uşor mi-e bagajul/ probabil/ pot ajunge mai departe/ decât am crezut/ poate
dincolo de mine /”, iată modelul călătoriei umane, depăşire fiinţei proprii, depăşirea
destinului impus de vremuri.
Prezenţa
vieţii, culoarea ei discretă, freamătul nevăzut al inimii, sunt impulsuri spre
nemurire : „Uneori/ umbrele zac/ aproape unele de altele/ precum perechile îndrăgostiţilor/
când târziu/ te întorci acasă/ şi-ţi spui/ că ai uitat/ să trăieşti./ “
Sunt
versuri care nu au nimic strident, dar vorbesc cu putere prin sensibilitate şi
lirism: „Să visezi urme”, „iubirea se explică singură”, „neputinţa poartă
numele tău”, „ploaia încătuşată de melodia sa”, „să te întinzi lângă propria
cenuşă”, „a auzi despre transparenţa unui cerc”, „noaptea încep oglinzile să
respire”, „în spatele somnului moartea”, „a fi zgomotos şi neînsemnat”, „mă
botez pământ care cunoaşte” etc. Toate
definesc poetul şi poezia, liniştea ierbii este o lecţie dată celor care trăiesc
experienţe stridente în literatură şi artă, o lecţie despre cum poţi rezista
propriei căderi, într-o seară de toamnă...
La
poetul Werner Lutz poţi afla drumul spre mare, spre munte, spre tine, refuzul
ţipătului este descoperirea artei ca trăire în sine, firească...
Constantin Stancu