marți, 13 iunie 2017

Nicole Uțică: Contemporan cu Dumnezeu...



      


                       O TAIETURA DE AUR SUB SEMNUL DIVINULUI


Nicolae Uţică are loc de vieţuire în Valea  Jiului, la Petroşani, aproape de locul fierbinte, acolo unde hârtia stă să ia foc, acolo unde oamenii  caută un sens vieţii, acolo unde s-a inventat un pustiu şi sunt ameninţaţi că vor trece din nou de  Marea Roşie, de tunelurile acestui ev . L-am văzut pe poet îmbrăcat în trupul său de toate zilele, străduindu-se să rămână „contimporan cu Dumnezeu”, ascunzându-şi chipul sub o pălărie, poate a purtat cândva o mască de aur, uitată de vreun faraon la Petroşani. Din păcate faraonii nu pot uita şi piramidele de îndurare la Petroşani, dar Uţică  şi-a propus un recensământ al celor care sunt apţi pentru intrarea în pustie, o numărătoare a numărătorilor care se fac mereu şi unde mereu unii sunt lipsă.
N. Uțică
Se pare că nu trebuie să privim la faţa omului, mai bine am privi la rodul lui, de aceea când mă gândesc la poetul Uţică am senzaţia unei călătorii nesfârşite în seară, o seară care nu se mai termină şi ea, o seară în care putem pune la cale inventarea lumii din nou, o lume mai bună, trecută prin deşertul cuvintelor  umbroase. Pentru poet cuvântul înseamnă sămânţa, este o definiţie simplă, asumată cu toată forţa sa spirituală, de la această sămânţă născându-se o lume, cu rădăcina înfiptă-n. gând.
Există în volumul de versuri Numeri – Numbers – Nombres, Editura Călăuza v.b - Deva, 1999, semnat Nicolae Uţică, o frică eternă în faţa timpului, salvatoare, vindecătoare, a timpul care ne scapă printre degete, timpul care ne spală de erori, timpul care ne iartă. De aceea poate poetul aşteaptă ca mare să vină la cina cea de taină a potrivirii secundelor o dată la o sută de ani. Marea, infinitul, albastrul, iată eternitatea care poate să dea erori pentru om, eternitatea  care tace.
L-am privit pe poet la fată şi am avut senzaţia unei tăieturi de aur, ochii săi exprimau această şansă, dar imediat am înţeles că cel mai bun răspuns este mereu o întrebare. Muşchii feţei - treizeci şi trei plus şaptesprezece, iată şansa de a fi rupt din har, printr-o tăietură directă, simplă.
 In faţa mării Uţică găseşte covorul pe care poate păşi în cer. Cât efort pentru o mare care să fie la dispoziţia omului. E omul stăpân? Răspunsul abia se poate da, există o singură condiţie, poetul o sugerează - rămâi în serviciul “ întâiului “ .
Dar şi muntele este pentru poet semnul discret al sacrului, o rătăcire a unei fărâme izvorâte din cer, care luminează faţa.  Intre toate se aşteaptă „armonia veşniciei”, iată sensul.
Autorul, ca stăpân peste cuvintele sale pământeşti, a încercat variante ale volumului de versuri în limba engleză, în limba franceză, intr-un efort de a evada din timpul acesta strâmt pe care îl trăim mereu sub semnul fricii de uitare. Uţică încearcă împăcarea cu moartea, priveşte fotografia în cele o mie de dimensiuni şi nu numai, o fotografie totală. Mereu aceeaşi nesiguranţă în faţa erorilor de timp din timpul vieţii: „M-am  născut mai târziu. Probabil în mileniul următor.” Din fotografia pe care o iveşte, autorul descoperă măreţia creatorului care are Calea Lactee în buricul degetului arătător. Haosul aparent, destinat doar firii omeneşti, este tăria creatorului. Acest haos ne provoacă, ne solicită imaginaţia, creaţia, fantezia, nu putem rămâne izolaţi în destinul nostru. Dar există  puntea, un capăt se află sub umărul stâng. Iată şansa,capătul acesta de sub umărul stâng.
…în mijlocul vieţii în ruină, există conversaţia cu Dumnezeu, o fereastră deschisă în coroană, în spirit, există sursa de alimentare pentru eternele întrebări ale omului, dar care sunt puse mereu prea târziu.
Si totuşi există răspunsuri, un măr în cădere, sărutul lui în cădere, ne dă argumente, argumente existenţiale. Da, simpla cădere a mărului, câtă speranţă!... E clipa de har, ceva ce nu merităm mereu, ceva ce primim mereu, între masca de aur şi tăietura de aur există o mare diferenţă, darul fără de plată a semnului de început, creaţia... Veşnicul atom depune mărturie pentru noi. Existăm. Totuşi orologiile au erori, marea niciodată...
Uţică a scris cu sufletul conectat la stea această carte. Limba este un pretext, dar există momente în viaţă când harul se apleacă asupra noastră cu limbi de foc – „Geneza mea relativ tardivă a fost consemnată după ce o  limbă de foc despărţise cerul de ape”.
Am să strig în seară unui munte, mării, timpului,  îmi va răspunde poetul Uţică...
Numeri, o numărătoare în pustiu, sub limbi de foc, sub semnul Cuvântului, sub armonii... Totuşi în Valea  Jiului ca în Babilon, o numărătoare a primelor amintiri...
Oare cât răbdare există într-un volum de poezie?!


                                                                         CONSTANTIN STANCU