O TAIETURA DE AUR SUB SEMNUL DIVINULUI
Nicolae Uţică are
loc de vieţuire în Valea Jiului, la
Petroşani, aproape de locul fierbinte, acolo unde hârtia stă să ia foc, acolo
unde oamenii caută un sens vieţii, acolo
unde s-a inventat un pustiu şi sunt ameninţaţi că vor trece din nou de Marea Roşie, de tunelurile acestui ev . L-am
văzut pe poet îmbrăcat în trupul său de toate zilele, străduindu-se să rămână „contimporan
cu Dumnezeu”, ascunzându-şi chipul sub o pălărie, poate a purtat cândva o mască
de aur, uitată de vreun faraon la Petroşani. Din păcate faraonii nu pot uita şi
piramidele de îndurare la Petroşani, dar Uţică
şi-a propus un recensământ al celor care sunt apţi pentru intrarea în
pustie, o numărătoare a numărătorilor care se fac mereu şi unde mereu unii sunt
lipsă.
 |
| N. Uțică |
Se pare că nu
trebuie să privim la faţa omului, mai bine am privi la rodul lui, de aceea când
mă gândesc la poetul Uţică am senzaţia unei călătorii nesfârşite în seară, o
seară care nu se mai termină şi ea, o seară în care putem pune la cale inventarea
lumii din nou, o lume mai bună, trecută prin deşertul cuvintelor umbroase. Pentru poet cuvântul înseamnă sămânţa,
este o definiţie simplă, asumată cu toată forţa sa spirituală, de la această sămânţă
născându-se o lume, cu rădăcina înfiptă-n. gând.
Există în volumul
de versuri Numeri – Numbers – Nombres,
Editura Călăuza v.b - Deva, 1999, semnat Nicolae Uţică, o frică eternă în faţa
timpului, salvatoare, vindecătoare, a timpul care ne scapă printre degete,
timpul care ne spală de erori, timpul care ne iartă. De aceea poate poetul aşteaptă
ca mare să vină la cina cea de taină a potrivirii secundelor o dată la o sută
de ani. Marea, infinitul, albastrul, iată eternitatea care poate să dea erori
pentru om, eternitatea care tace.
L-am privit pe
poet la fată şi am avut senzaţia unei tăieturi
de aur, ochii săi exprimau această şansă, dar imediat am înţeles că cel mai
bun răspuns este mereu o întrebare. Muşchii feţei - treizeci şi trei plus şaptesprezece,
iată şansa de a fi rupt din har, printr-o tăietură directă, simplă.
In faţa mării Uţică găseşte covorul pe care
poate păşi în cer. Cât efort pentru o mare care să fie la dispoziţia omului. E omul
stăpân? Răspunsul abia se poate da, există o singură condiţie, poetul o
sugerează - rămâi în serviciul “ întâiului “ .
Dar şi muntele
este pentru poet semnul discret al sacrului, o rătăcire a unei fărâme izvorâte
din cer, care luminează faţa. Intre
toate se aşteaptă „armonia veşniciei”, iată sensul.
Autorul, ca stăpân
peste cuvintele sale pământeşti, a încercat variante ale volumului de versuri în
limba engleză, în limba franceză, intr-un efort de a evada din timpul acesta
strâmt pe care îl trăim mereu sub semnul fricii de uitare. Uţică încearcă împăcarea
cu moartea, priveşte fotografia în cele o mie de dimensiuni şi nu numai, o
fotografie totală. Mereu aceeaşi nesiguranţă în faţa erorilor de timp din
timpul vieţii: „M-am născut mai târziu.
Probabil în mileniul următor.” Din fotografia pe care o iveşte, autorul
descoperă măreţia creatorului care are Calea Lactee în buricul degetului arătător.
Haosul aparent, destinat doar firii omeneşti, este tăria creatorului. Acest
haos ne provoacă, ne solicită imaginaţia, creaţia, fantezia, nu putem rămâne izolaţi
în destinul nostru. Dar există puntea,
un capăt se află sub umărul stâng. Iată şansa,capătul acesta de sub umărul stâng.
…în mijlocul vieţii
în ruină, există conversaţia cu Dumnezeu, o fereastră deschisă în coroană, în
spirit, există sursa de alimentare pentru eternele întrebări ale omului, dar
care sunt puse mereu prea târziu.
Si totuşi există răspunsuri,
un măr în cădere, sărutul lui în cădere, ne dă argumente, argumente existenţiale.
Da, simpla cădere a mărului, câtă speranţă!... E clipa de har, ceva ce nu merităm
mereu, ceva ce primim mereu, între masca de aur şi tăietura de aur există o
mare diferenţă, darul fără de plată a semnului de început, creaţia... Veşnicul
atom depune mărturie pentru noi. Existăm. Totuşi orologiile au erori, marea
niciodată...
Uţică a scris cu
sufletul conectat la stea această carte. Limba este un pretext, dar există
momente în viaţă când harul se apleacă asupra noastră cu limbi de foc – „Geneza
mea relativ tardivă a fost consemnată după ce o
limbă de foc despărţise cerul de ape”.
Am să strig în
seară unui munte, mării, timpului, îmi
va răspunde poetul Uţică...
Numeri, o numărătoare în pustiu, sub limbi de foc, sub semnul
Cuvântului, sub armonii... Totuşi în Valea
Jiului ca în Babilon, o numărătoare a primelor amintiri...
Oare cât răbdare
există într-un volum de poezie?!
CONSTANTIN STANCU
