Călătorind cu magii
„Îngerii cu păstorii
slăvesc
şi magii cu steaua călătoresc”
(Condacul Naşterii Domnului)
Totul este călătorie.
Existenţa este „spaţiul”
călătoriei. Ceea ce există, existentul, este subiect şi obiect al călătoriei.
Numai Dumnezeu nu este nici subiect, nici obiect al acestui tip de mişcare, cu
toate că, paradoxal, şi El se pune pe cale, adică se face călător. El este şi cale,
căci zice: „Eu sunt calea” (Ioan 14, 6) şi ţinta, căci îndeamnă:
„Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu şi moşteniţi Împărăţia gătită vouă de la
facerea lumii” (Matei 25, 34), şi călător, căci El străbate cerurile şi vine
pe pământ în chip de om ca să-l mântuiască pe om. El este pe cale, vine, El
este prin excelenţă Celce vine, de aceea Sf. Ioan Teologul îşi încheie Apocalipsa cu
rugămintea expresă: „Vino, Doamne Iisuse” (Apoc. 22, 20).
În contextul paradoxului amintit,
Dumnezeu îşi începe propria Sa călătorie încă de la crearea omului după chipul Său şi
cu posibilitatea dobândirii asemănării cu Sine. Înzestrat fiind cu libertatea de
alegere, omul decide să nu asculte de
porunca divină primordială şi astfel începe căderea în timp, cum ar zice Emil Cioran.
Iar Dumnezeu îl însoţeşte pe om, invizibil, în marea sa aventură existenţială
(„aventură”, în sensul etimologic al cuvântului, adventus = ceea ce vine, ceea ce se întâmplă), astfel că, atunci când
omul rătăceşte calea, o ia într-o direcţie greşită, spre o altă destinaţie decât cea menită (destinaţia, ţinta,
fiind Dumnezeu şi Împărăţia cerurilor), El decide să intervină pentru a-l
repune pe om în cadrul destinului său, adică a-l pune cu faţa spre destinaţie.
De aici, cea mai mare intervenţie a lui Dumnezeu în istorie, pogorârea Sa
fizică în mersul lumii, prin întruparea din Sf. Fecioară Maria, prin
partenogeneză, a Logosului divin, deci a Fiului Său, „pentru noi şi pentru a
noastră mântuire”, cum spunem repetat în Simbolul
credinţei.
Textul
condacului marelui praznic redă acest adevăr de necuprins cu mintea în cuvinte
simple, dar de forţă şi de adâncă semnificaţie: „Astăzi Fecioara naşte pe Cel
mai presus de fiinţă”, oglindind lămuririle marelui mistic Pseudo-Dionisie
Areopagitul despre cum trebuie „înţeles” Dumnezeu, adică El fiind
supra-existenţial, dincolo de orice idee am putea avea noi despre ceea ce
înseamnă „existenţial”. Acest mod apofatic de a-L aborda pe Dumnezeu, de a
gândi despre El, prin negarea posibilităţii de a-L descrie, „cataloga”, defini
prin orice concept uman, numit şi via
negativa, arată şi mai bine inimaginabila distanţă „parcursă” de Dumnezeu
în călătoria Sa spre om prin actul Întrupării Fiului Său din Sf. Fecioară
Maria, act ce are la temelie nemeritata iubire divină faţă de noi şi care,
astfel, dă răspunsul cuvenit la celebra, dar simpla şi naturala întrebare: Cur Deus homo, pentru ce Dumnezeu s-a
făcut om? a Sf. Atanasie cel Mare şi a Fericitului Augustin.
Aşadar,
întreaga existenţă umană este o călătorie. În starea paradisiacă aceasta s-a
desfăşurat sub dublul semn al privilegiului şi bucuriei de a fi în preajma lui
Dumnezeu, de a fi în Împărăţie, „acasă”, dar şi al tragicului, de a fi nesocotit
porunca divină şi a suferi toate consecinţele acestui lucru, cea mai mare,
moartea.
După cădere,
călătoria existenţială a omului a fost însoţită discret de Dumnezeu care de la
bun început a făgăduit un Răscumpărător, întreţinând flacăra acestei promisiuni
prin profeţi şi alţi oameni aleşi, dar şi marcând în mod concret, prin
evenimente speciale, prezenţa Sa, însoţitoare, pe parcursul drumului.
Apoi a avut loc
Întruparea Fiului Său, acest lucru marcând în mod şi mai concret, vizibil,
incontestabil, faptul că, şi felul în care Dumnezeu îl însoţeşte pe om pe
parcursul drumului în destinul său existenţial, înaintând spre destinaţie, spre
ţintă. Aceasta este perioada cea mai importantă unde Dumnezeu nu-i mai spune
omului: „Alege”, („Iată am pus înaintea ta apa şi focul, viaţa şi moartea;
alege viaţa ca să trăieşti”, Deut. 30 19), ci, în timp ce-l lasă în continuare
pe om liber să aleagă, îi explică ce şi de ce în detaliu, îl ia de mână şi-l
conduce spre ţintă, îl asigură de iubirea supremă divină concretizată, după
Întrupare, în răstignire şi moarte, şi îi promite însoţirea pe drumul vieţii
până la sfârşit atunci când zice: „Iată eu sunt cu voi până la sfârşitul
veacurilor” (Matei 28, 20), Iisus pornind înainte şi dând şansa tuturor celor
ce cred în El să-L urmeze îndeaproape, astfel ca rătăcirea căii din vechime să
nu se mai poată repeta.
Un astfel de
eveniment, cea mai mare intervenţie a lui Dumnezeu în istorie, nu poate fi
întâmpinat decât doxologic. Iar doxologia este de două feluri aici: mută, dar
şi exprimată în cuvânt. Este mută, desfăşurându-se în tăcere, întrucât nu
există cuvânt pe măsură. Există doar o mare uimire, iar aceasta este dincolo de
cuvânt şi de orice expresie, decât doar dacă ne gândim la expresia pe care
uimirea o întipăreşte pe faţa celui surprins, a celui pe care l-a cuprins
necuprinsul.
În iconografia
ortodoxă această uimire este bine redată în unele icoane unde chipurile – fie
al dreptului Iosif, fie al păstorilor, fie chiar al oilor – sunt redate cu o
astfel de expresie mută pe faţă. Şi sigur că uimirea este întipărită mai întâi
în suflet pentru că mintea nu poate pricepe raţiunea celor întâmplate, aşa cum
nu înţelegea psalmistul în V. Testament când se întreba uimit: „Ce este omul,
Doamne, că-ţi aminteşti de el?” (Psalm 8, 4) sau când constata că omul este ca
iarba câmpului: „Omul, ca iarba-s zilele lui, înflorirea lui, ca floarea
câmpului; un vânt a trecut peste ea şi nu mai este, nici locul nu i se mai
găseşte” (Psalm 102, 15-16).
Doxologia este
însă şi exprimată în cuvânt, deşi astfel, numai parţial, atât cât poate
cuvântul să exprime, căci niciodată nu exprimă totul. De aceea spune condacul
amintit că „îngerii cu păstorii slăvesc” pentru că ce altceva poţi să faci în
faţa minunii, decât să cazi cu faţa la pământ şi să slăveşti pe Dumnezeu?
Doxologia reprezintă de fapt starea naturală, poziţia normală a omului în faţa
lui Dumnezeu, în general vorbind şi, în special, în faţa fiecărei intervenţii
binefăcătoare a lui Dumnezeu în istorie, în viaţa noastră.
Viaţa fiind
însă o călătorie, dar ea însăşi o minune în acelaşi timp, înseamnă că omul
trebuie să-şi călătorească viaţa mai ales după ce L-a cunoscut pe Dumnezeu în
Iisus Hristos cel întrupat pentru mântuirea noastră, aşa cum îndeamnă Fericitul
Augustin când vorbeşte despre călător: „Cântaţi cu vocea, cântaţi cu inima,
cântaţi Domnului cântare nouă; cântaţi cum cântă călătorul. El merge şi cântă;
el cântă şi înaintează; el cântă ca să‑şi întărească puterile. Cântă şi tu ca
să te întăreşti în dreapta credinţă şi întru sfinţenia vieţii.”
La Naşterea
Domnului toate s-au pus în mişcare: Dumnezeu prin Întrupare, cerurile prin
îngerii coborând şi slăvind, pământul prin oferirea peşterii, aşa cum frumos
zice condacul praznicului „şi pământul aduce peşteră Celui neapropiat”, oamenii
prin păstorii venind spre iesle, şi de asemenea prin magii călătorind conduşi
de stea ca să-L întâmpine pe pruncul divin.
De fapt, magii
reprezintă realitatea de zi cu zi a omenirii. Nu toţi în vremea lor au aflat,
nu toţi au înţeles că se întâmplă un mare eveniment de proporţii istorice şi
cosmice, aşa cum nu toţi oamenii L-au cunoscut pe Mântuitorul Hristos, cum nu
toţi, chiar în timpul Lui, au înţeles că în Iisus-omul se ascunde Fiul lui
Dumnezeu, chiar după semnele, declaraţiile, minunile făcute de El. Cum spune
Sf. Ioan Teologul: „La ai Săi a venit şi ai Săi nu L-au primit; lumea prin El
s-a făcut şi lumea nu L-a cunoscut” (Ioan 1, 11).
Este ca şi cum
Dumnezeu vine să ridice pânza de
întuneric de pe ochii lumii şi unii o ţin peste faţă şi trag de ea să nu
fie luată pentru că, trăind în întuneric, întunericul a devenit realitatea lor
şi, ca atare, nimic altceva nu poate fi acceptat. Cum zicea un scriitor
polonez: „De multe ori oamenii nu văd ceea ce au în faţa ochilor, ci ceea ce au
în mintea lor”.
Dar magii îl
reprezintă şi pe omul înţelept, cel care gândeşte, se uită împrejur, se uită la
cer, citeşte mersul stelelor şi semnele timpului, este deschis la noutate, nu e
anchilozat în prejudecăţi, nu se crede nici măcar înţelept, de aceea, când
înţelege că ceva se întâmplă în lume, într-un anumit moment şi într-un anumit
loc, purcede cu smerenie la drum, într-o călătorie doxologică ce va fi
încununată de copleşitoarea descoperire şi minunata întâlnire cu Dumnezeu.
Faptul de a aduce daruri, aurul, smirna, tămâia, toate lucruri foarte scumpe la
vremea aceea, indică atât smerenia lor totală, cât şi recunoaşterea majestăţii
Celui întâmpinat.
Noi vrem să fim
de partea magilor. Să fim cu mintea şi cu inima deschisă spre intervenţia şi
prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră. Ca atare, citind semnele timpului,
înţelegând că Dumnezeu este cu noi, pornim cu magii în sfânta călătorie slăvind
cu uimire şi aducând inimile noastre ca dar Celui ce a venit „Să se nască,/ Şi
să crească,/ Să ne mântuiască.”
Sursa: Th. Damian
