INTERIOARELE
NEBUNE
Profesor,
redactor de revistă literară, redactor şef, mai apoi prizonier al singurătăţii
şi al cuvântului pierdut în haosul vieţii, cu busola în memorie ca un pescăruş
în căutarea ţărmului, Ioan Moldovan şi –a adunat scrierile de peste ani într-un
volum cu titlu contradictoriu : INTERIOARELE
NEBUNE - Editura Dacia, Cluj –
Napoca, 2002. Anii au trecut, dar poemele au rămas, titlurile volumelor
publicate ne indică istoria unei după-amieze în care poetul scrie pur şi
simplu, dincolo de forfota de la etaj, dincolo de peisajul urban, dincolo de
parc, acolo unde nebunia este la ea acasă, până când interiorul însuşi devine
nebun. Titlurile ne indică şi ne cheamă: „Viaţa fără nume”; „Exerciţii de
transparenţă”; „Insomnii lângă munţi”; „Arta răbdării”; „Tratat de oboseală” …
Titlurile par
să dezvăluie sensurile: fiecare zi devine importantă, fie că este miercurea,
fie că este duminica, este o fericită realitate la care poţi privi. A privi
- un privilegiu al poetului, dar şi a
omului, ieşirea de serviciu care naşte poemul …
Tragedia
omului, trebuie să trăiască o viaţă fără nume, o viaţă a altuia în care ai
nimerit din întâmplare, dar trebuie să rezişti, să ai răbdare, să faci mereu
cumpărături, să descoperi drumul simplu al zilei, să-ţi descoperi „tandreţea din malaxor”…
Lângă munţi,
departe de orizontalul peisaj al răbdării, este o lumină netrăită, lângă munţi
treptat numai gheaţa urcă mai sus de culmi.
Tot timpul se
simte prezentul în măruntaiele privirii, ca o descărcare din alt timp şi
descoperi: „numai spre dimineaţă
singur mi-am spălat picioarele / văzând cum ele intră primele în moarte „ ( Tot timpul). Spălarea picioarelor pare
un ritual al intrării curate în moarte, dincolo de murdăria
Zilei...
Realismul
efemerului, existenţa doar a prezentului, iată lipsa de orizont care te
cabrează în moarte, eludând veşnicia prin puterea interiorului nebun.
Efortul de
peste ani al omului ne atrage spre un vechi obicei: viaţa, înconjurată de aparate,
ea însăşi un aparat. În acest obicei,
viaţa, poetul poate vedea: „acest personaj din colţ sunt eu”, marginalizat în
marginalizarea peisajului prezent (Scurtă
proză).
Aparatul cel
mai apropiat poetului este bătrâna bicicletă, ea dă naştere la amintiri şi la o
revelaţie aproape şocantă: „Nimeni nu poate fi altul, zănatico!”
Avantajul
rugăciunii este pierdut: „Nimeni să nu intre: mor tot timpul/ Puţină
discreţie, ce dumnezeu!”, perspectiva divină s-a dizolvat, pentru că
singurătatea-i o-nghesuială absolută, nesuportabilă. de parcă am fi cu toţii
mai mulţi în aceeaşi cameră, în pielea proprie marginală... ( Să ne rugăm ).
Pierdut în
peisajul urban omul mai poate vedea: „Mă uit singur în sus să văd realul /
Ninge. Un câine orb/ abia-abia ne mai ţine pe toţi pe spinare” (Inventar). Imaginea plânge deşi poetul
n-o scrie, oraşul pare în căutarea sensului.
Lipsa de
viziune a omului este tranşantă, înainte merge fericita realitate provocatoare
şi dezamăgită, este pierdut punctul de sprijin în univers, este pierdut şi
Dumnezeu care, brusc, se scrie cu literă mică, pentru că El, nu-i aşa,
locuieşte la etaj.
Poetul îşi
asumă tragedia singurătăţii într-o înghesuială personală, refuză existenţa
dublă, acceptă realul şi vrea un lucru imposibil: să primească ceva în schimb, dar nu vine
nimic nici din lateral, nici din faţă, nici de sus – „Şi altceva decât vechiul
mainimic, cu legătura lui de chei / inutile / zuruindu-le prin odăile nebune” …
Testamentul
poem, scurt, pentru Rareş şi Vlad, fiii poetului, este relevant: „ Cu o nuia de
fosfor v-am arătat marginea dulce a unei prăpăstii”. Deşi scurt, poemul atrage semnul unei posesii
trecătoare, urmată de căderea în fericita realitate, în peisajul care urmează
după acea margine dulce, văzută de departe...
Concluzia
finală: „Nu e timp nici pentru citit, nici pentru prezenţă / am nimerit într-un
loc contondent/ în interioarele nebune”…
„…am atâtea
anunţuri de făcut, nu fac nici unul / din întâmplare doar va afla mama că exist…”.
Volumul este
lansat în apa zilei în colecţia „Poeţii urbei”, colecţie menită să permită
accesul la poezie care pregăteşte fişierele poeţilor citadini, în
individualitatea simplă, dincolo de tipologii, cu opera la îndemână, chiar pe
balcon, lângă o bătrână bicicletă…
Din păcate,
mulţi poeţi mai merg pe bicicletă, încurcând circulaţia pe contrasens a
limuzinelor de lux, evadate din marele faliment citadin…
Constantin
Stancu
Foto: Ioan Moldovan citind poeme la Gala Poeziei Române Contemporane, Alba-Iulia, 2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu