(Fragment, continuarea pe acest blog)
Dar, să revenim la cronologia faptelor: în
anul 1877 a izbucnit Războiul de
Independenţă… În cadrul Comitetului
Central al Doamnelor pentru Ajutorul ostaşilor
români, iniţiat de Maria Roznoveanu (Marghioliţa), Veronica Micle, împreună
cu alte colege din Comitet, făcea de
serviciu ca infirmieră la Spitalul
Societăţii şi al Comitetului, iar
ca activităţi se ocupa de lucru manual, împletea pentru ostaşi mănuşi, fulare,
ciorapi etc., sau chiar ajuta cu bani… În această situaţie, îl întâlnea tot mai
rar pe Eminescu, el însuşi fiind preocupat şi ocupat pe domeniul său (scrierea
de articole, deseori pătimaşe, care i-au şi atras duşmani în timp), referitoare
la obţinerea Independenţei ţării. De
notat că în acel an, respectiv, la 10 aprilie 1877, are loc şi căsătoria lui
Samson Bodnărescu (prieten al lui Eminescu) cu Eugenia Frangulea, prietena
Veronicăi (ca să vezi!). Evident, la nuntă participă şi cei doi – Veronica şi
Eminescu – aproape tot timpul fiind împreună – se afirmă în informaţiile unor… nuntaşi.
Două luni mai târziu, în data de 19 iunie 1877, are loc serbarea-spectacol de
sfârşit de an şcolar, cu… vedetele Valeria şi Virginia, ambele premiante,
Veronica participând în calitate de mamă, dar, cum altfel?, am zice, decât să
fie prezent şi Mihai Eminescu, în calitate de jurnalist-redactor la Curierul de Iassi. O
întâmplare-coincidenţă? Mai degrabă o nouă „afacere” a destinului coroborată cu
dorinţa celor doi!
Oarecum neaşteptat, să admitem, acelaşi
destin a pus la cale altă mutare după bunul lui plac: în data de 12 octombrie
1877, lui Mihai Eminescu i-a hotărât plecarea la Bucureşti, de această dată
destinul numindu-se… Titu Maiorescu, exact cel care tocmai devenise
proprietarul ziarului Timpul.
Momentul a fost excelent pentru a lovi în Veronica, în primul rând, prin
plecarea poetului dorindu-se slăbirea legăturii dintre cei doi îndrăgostiţi,
până la… rupere totală şi chiar definitivă. În context, nu ne e greu să credem
că Maiorescu jubila de situaţia apărută, fiindcă era imposibil ca el să fi
uitat că Veronica, în urmă cu 13 ani depusese mărturie împotriva lui în
cunoscutul şi amintitul proces pomenit mai înainte… Chestiunea nu era redusă la
„discreţie”, dimpotrivă, bârfa funcţiona din plin, chiar dacă Veronica şi
Eminescu, aşa, ca măsură de prevedere, se comportau cât puteau de… distant în
mai toate întâlnirile, oficiale sau nu. Aparent. Nu doar din acest motiv –
principal, desigur – despărţirea de Iaşi avea să fie grea pentru poet, dar şi faptul, nu
lipsit de importanţă, că Iaşiul îi devenise un fel de „localitate de baştină”
în care, nu-i aşa?, rămăsese femeia dragă. Până una-alta, Eminescu, aflat
într-o situaţie financiară dificilă, iar în perspectivă nu se prea vedere mare
lucru, şi nici într-un caz de bun augur, răspunde afirmativ la solicitarea lui
Maiorescu de a se muta la Bucureşti, însă, interesant, nu-i aşa?, se
consfătuieşte cu Veronica în prealabil (15 octombrie 1877)… Mă fac purtătorul
de cuvânt al proorocului Ezechiel care a zis: Dixi et salvavi animam meam! (Am zis şi mi-am mântuit sufletul,
Ezechiel, 3, 19). În regulă, dar mai e ceva: în seara de dinaintea plecării
spre Bucureşti, la noul lui loc de muncă, Eminescu a căutat-o pe Veronica să-şi
ia rămas bun, dar n-a găsit-o acasă… Rezultatul? În foarte scurtă vreme,
Veronica îi scrie la 27 octombrie 1877, ca un fel de scuză, sau chiar ca o nouă
declaraţie de dragoste condimentată cu subtile, dar mari regrete: „Mult iubite Titi, două sentimente contradictorii
mi-au împărţit fiinţa aflând de vizita ta de bun rămas: părerea de rău de a nu
te fi văzut, şi mulţumirea de a fi cruţată de tristele emoţii ale plecării
tale. Titi, dacă tu ai inima (şi eu sunt singura că ai avut pentru că tu m-ai
iubit mai mult decât meritam eu) ascultă-mă, judecă-mă şi nu mă osândi decât
după aceea. Nu-i aşa că indiferenţa mea ţi-a sfărâmat sufletul, suflet cu totul
încărcat de mine, dar iau pe Dumnezeu martor dacă era o veritabilă indiferenţă;
această falsă răceală nu era decât o contra-balansare faţă de iubirea ta imensă
pe care tu o dai pe faţă fără încetare; privirea ta, vorba ta, în fine,
întreaga ta fiinţă în prezenţa mea nu erau decât dragoste, tu erai atât de
puţin stăpân pe tine însuţi într-atât că şi un prost îşi dădea seama că tu eşti
îndrăgostit de mine; ca atare nu trebuia ca eu să desmint şi să simulez în
ochii iscoditori reciprocitatea unei iubiri tot atât de mari? Titi, scrisoarea
asta eu am scris-o în afară de casă într-atât sunt de spionată de oamenii din
jur, unul pleacă, altul vine, eu sunt mai rău decât ca la un hotel. Titi, nu-i
aşa că tu vei veni de sărbători la Iaşi şi atunci eu voi fi aşa de dulce şi aşa
de bună cu tine şi te voi vedea adormind pe braţul meu. Iţi jur că nu voi mai
fi răutăcioasă cu tine; dac-ai şti cît regret eu, şi cît blestem fiinţa mea,
dar la ce bun, tu ai plecat şi eu însămi nu sunt în stare să plâng depărtarea
ta. Eu, te-mbrăţişez din toată inima mea.” Scrisoarea este semnată cu
pseudonimul: Tolla nefericită. O
asemenea scrisoare poate pune capăt oricăror speculaţii şi bârfe, fiindcă în ea
găsim de toate: feminitate, naivitate, adolescenţă, patimă, iubire nemărginită,
promisiuni interesante, declaraţii ferme, devotament, tandreţe fără limite
etc., etc., toate-toate având un singur numitor comun: afecţiunea deplină a
unei femei faţă de un bărbat şi… deplina infidelitate şi imoralitate. După doar
5 ani de la întâlnirea de la Viena, o asemenea declaraţie în care erau adunate toate ingredientele unor sentimente
care nu lăsau nici un spaţiu, oricât de mic pentru alte interpretări, nu lăsa,
practic, nicio portiţă de îndoială asupra sentimentelor Veronicăi faţă de
Eminescu. În orice caz, ne convine sau nu, lucrurile par extrem de aşezate
într-o matcă bine şi definitiv croită pentru cei doi, şi parcă nu ar mai fi
vorba despre aceeaşi „uşuratică” femeie etichetată de majoritatea junimiştilor,
dacă forţăm puţintel lucrurile pentru a face abstracţie că vorbim despre o
femeie căsătorită şi mamă a două fete… Ce mai poate fi altceva?, ne întrebăm pe
bună dreptate. Eventuala părăsire a familiei, prin divorţ sau nu, şi unirea
celor doi îndrăgostiţi printr-o eventuală căsătorie – atât! Imoral, antisocial,
inuman, însă finalul unei frumoase şi elegante poveşti de iubire, până una-alta
întreruptă cu relativă brutalitate de către acelaşi nemilos destin. În orice
caz, scrisoarea Veronicăi citată mai înainte, calmează situaţia, îl repune pe
Eminescu în poziţie de verticalitate şi linişte sufletească, aşa că îşi poate
începe activitatea la… capacitatea normală a intelectului, chiar din data de 4
noiembrie 1877. Aparent, situaţia era limpede, declaraţiile erau făcute,
jurămintele de iubire aidoma – ce să mai fi lipsit? Dar ce bine şi uşor ne vine
nouă să rezolvăm o asemenea situaţie fără a fi direct implicaţi! Din păcate,
realitatea, este mereu şi mereu alta…
Dar, să mai vedem, să mai vedem, fiindcă inima unei femei
îndrăgostite sincer şi, mai ales, fără meandre sau ramificaţii cumva absconse,
nu se linişteşte atât de uşor, adică fără a mai vrea mereu încă una-alta de la
iubire, de la omul iubit. La 27 de ani, Veronica trăia la cote maxime o iubire
pe care n-o mai simţise vreodată, pentru că nu avusese când, pentru că, să ne
amintim, mama ei îi pusese la cale căsătoria, de fapt vânzarea profesorului Ştefan Micle când ea abia împlinise 14 ani, deşi
„mirele” avea cu 30 mai mult… Ce sentimente de iubire, de soţie devotată, de doamnă,
o puteau construi rostul de stăpână a casei? Să putem vorbi despre o excepţie?
Putem, însă totul, dacă o fi existat măcar sub formă de germen, a ţinut până în
1872, până când despotul destin s-a prezentat şi el la Viena şi a hotărât fără
nicio rezervă soarta a doi tineri de câte 22 de ani fiecare – Veronica şi
Eminescu – rămaşi în istoria literară două figuri emblematice.
Acum, lăsând la o parte vârsta fragedă a proaspetei neveste, s-ar fi
putut vorbi, oricât am forţa lucrurile, de o îndrăgostire? Poate din partea
bărbatului care îşi adusese acasă o fătucă abia aflată la început de
adolescenţă… Oare degeaba să-l fi acuzat colegii ieşeni de imoralitate şi de o
atitudine meschină? Certamente că nu! Dacă o facem pe naivii, atunci, da, se
poate să credem altceva, altcumva, însă trebuie, adică avem obligaţia morală să
vedem, să înţelegem şi să analizăm situaţia, atâta cât o simţim omeneşte şi nu
ca nişte pseudospecialişti, cum s-au mai erijat destui de-a lungul vremii… Iar
aici avem ca bază de plecare măcar un fragment, sau scurte fragmente din viaţa
Veronicăi de după plecarea lui Eminescu la Bucureşti. În acest sens, martori
contemporani poetei ne transmit informaţii deosebit de interesante şi, în egală
măsură, importante… Astfel, nu o dată Veronica a fost văzută străbătând aleile
Copoului, oprindu-se cu priviri visătoare sub teiul cunoscut, rememorând
imaginativ, e de bănuit, îndelungatele ei plimbări prin anumite zone ale Iaşiului
care nu erau deloc întâmplătoare, ca să nu mai spun că, nu de puţine ori
ajungea chiar la Bojdeuca din Ţicău a lui Ion Creangă, şi îl întreba pe acesta
dacă mai avea noutăţi de la Bucureşti, chiar şi fără a pomeni numele lui
Eminescu, desigur. Pentru că ar fi fost falsă în iubirea pentru Eminescu?
Pentru că ar fi fost o uşuratică? Dar cine o forţa să-l iubească pe Eminescu? În
ziua de Crăciun a anului 1877, la vizita Veronicăi la Ţicău, lui Ion Creangă i
s-a părut atât de tristă şi de suferindă, încât, impresionat, i-a scris
prietenului său, Eminescu aceastp mică epistolă dojenioare: „Bădie Mihai, Ce-i cu Bucureştiul, de ai
uitat cu totul Iaşul nostru. Veronica a fost azi la mine şi mi-a spus că şi cu
dânsa faci ca şi cu mine. De ce? Ce rău ţi-am făcut noi? De Crăciun te aşteptăm
să vii. Te sărut pe frunte”. De-aici, avem „noutatea” că marele nostru
povestitor şi răspopit era la curent cu
afecţiunea dintre Veronica şi Eminescu şi, tot… imoral, aşadar, s-a făcut
părtaş la iubirea dintre cei doi...
Din nefericire şi din motive pe care le-am putea numi independente
de voinţa lui, Eminescu nu a dat curs rugăminţii prietenului Creangă, iar în
acest sens, putem avea la îndemână nenumărate circumstanţe în favoarea
poetului, însă nu cred că am fi reuşit să o convingem pe Veronica folosindu-ne
de vreun singur argument, oricât ar fi fost el de solid şi de plauzibil. O
femeie, la 27 de ani, îndrăgostită din toată fiinţa sa, cum era Veronica în
acel timp, este greu spre imposibil să accepte motive, poate chiar orice argumente-motive, iar în cazul ei,
oricât ar suna de nepotrivit, iubirea pentru omul, bărbatul Eminescu, era
dublată de interesul, niciodată mărturisit, izvorât dintr-un instinct specific
sexului frumos care, de regulă, nu înşeală. Să recapitulăm puţin: la 22 de ani,
Veronica îl întâlneşte pe Eminescu la Viena. Bărbat de vârsta ei, poet deja
publicat în importanta revistă ieşeană Convorbiri
literare, de exemplu, destul de arătos şi cu puternice porniri
sentimentale, corespundea din toate punctele de vedere pentru implicarea într-o
aventură amoroasă, fie şi sezonieră. Dar, subliniez: Eminescu avea deja un
statut de student cu perspective, or, nu o dată, despre Veronica s-a afirmat că
avea, ca ardeleancă, un ascuţit simţ nativ al realităţii şi al vieţii practice,
aşa că nu era de colo să fi fost amanta unui poet important. Ca să avem în
vedere şi că ea însăşi, din motive pe care le putem bănui ca pe deplin
întemeiate, era o fire sentimental-romantică şi autoare de poezii, în acest fel
şi în consecinţă, făcând abstracţie de oricine sau orice ar fi putut împiedica
îndrăgostirea lor, Veronica a fost şi a ştiut să fie o femeie credincioasă
pentru omul iubit, mergând până la inexplicabile sacrificii, repetate, pe care
o femeie „uşuratică” face gestul o dată sau de foarte puţine ori în viaţă, dar
fără să aibă aceeaşi intensitate a sentimentelor. Aşadar, îndrăgostirea s-a
petrecut pe un fond psihomental perfect adecvat unei relaţii de iubire, chiar
dacă se afla, încă, în stadiu de formare, însă consolidat de noi şi noi creaţii
lirice, şi tot mai dese întâlniri, întâmplătoare sau nu. Ceea ce avem de
reţinut este realitatea că sentimentele au fost clar reciproce, iar relaţia,
datorită şi acestui fapt, a putut fi şi îndelungată, deşi cu destule
sinuozităţi şi sincope, ca în cazul îndrăgostiţilor din toată lumea asta. Este
de la sine înţeles că, Veronica, fiind o copilă fără copilărie, o adolescentă
fără adolescenţă – cum spuneam – adică o femeie măritată fără sentimente şi
fără dragoste, a trăit, o ciudată dacă nu chiar bruscă-brutală găsire a
sinelui, a propriei feminităţi la întâlnirea cu Eminescu la Viena, şi, aş zice,
poate chiar un adevărat şoc, minunat!
Dumitru Hurubă
Fragment din cartea Mai altfel, despre Veronica Micle
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu