DUMITRU HURUBĂ
NE ÎNSTRĂINĂM?
Aşa, într-un
fel de virtute a inerţiei, unii comentatori literari, mai mult s-au mai
puţin pregătiţi pentru înţelegerea şi accederea la marea schimbare datorată
Revoluţiei din Decembrie ’89, au trecut rapid la atacul şi desfiinţarea
creaţiei literare din perioada comunistă, respectiv ’44 – ’89. Această „defrişare”
masivă a creaţiei literare având baza de plecare la o gândire şi logică transferate
din Occident la noi în… interesul serviciului, a condus la implementarea şi dezvoltarea
unei literaturi naţionale pe un palier nou, palier care a cam rupt-o cu
tradiţia şi cu un anume tradiţionalism, drept că exacerbat în anumite cazuri.
Din păcate,
programul de eliminare a literaturii naţionale tributare bolşevismului, proletcultismului
şi ideologiei comuniste, având ţintă predilectă obsedantul deceniu,
a lăsat în urmă un fel de sahară autohtonă, pentru că tăvălugul a fost
setat/direcţionat spre o schimbare radicală şi mai aproape de total decât de parţial.
Problema e că din viteză, sau din neatenţie, asediatorii au dorit să anuleze
tot, pentru a i se asigura noului val de autori manifestarea plenitudinii
forţelor scriitoriceşti în locul proaspăt curăţat de eventuale nervuri
ideologico-proletcultiste. În această horă a sodomirii, spre mulţumirea şi
bucuria asediatorilor, s-au prins şi câţiva comentatori şi critici literari
buni practicanţi ai oportunismului, astfel că, salvându-şi pielea punctată cu
pigmenţi ai vechiului regim, au început reconsiderarea, denigrarea şi, în
final, distrugerea fără discernământ a literaturii postbelice… Normal că în…
pustiul rămas trebuia plantat ceva, drept care, cu o hărnicie chiar
impresionantă, noul val de scriitori a invadat piaţa cărţii cu scrieri cel mai
adesea lipsite de valoare autentică, deşi laudele şi explicaţiile au existat
din plin pentru salvarea noii producţii literare. Mare lucru nu s-a reuşit,
fiindcă nici invocatele curente: modernism, postmodernism, noul realism,
suprarealism etc., etc., n-au reuşit salvarea scrierilor din mediocritate, nici
încercarea de întoarcere la modelul clasic… Ici-colo a funcţionat acest
deziderat, însă s-a dovedit a fi fost mult prea… subţire, fiindcă tocmai a
ieşit un amalgam atât de întortocheat şi îmbelşugat cu simboluri şi metafore
care ar fi trebuit să rezolve problema, încât nimeni n-a mai înţeles mare
lucru. Dovadă că, după trei decenii postdecembriste, literatura naţională,
indiferent de genul literar abordat, a reuşit performanţa de a se îndepărta tot
mai mult de cititori. Şi poate că ruptura n-ar fi fost atât de clară şi de ireversibilă,
dacă, în paralel, distrugătorii despre care a fost vorba ceva mai înainte, s-ar
fi limitat la perioada postbelică, recte antedecembristă, însă, tot după un
nefericit model occidental, au pus accent pe lepădarea de tradiţii şi trecerea
la un gen de literatură cu mult mai… înrudit cu un anumit tip de literatură
occidentală decât cu cea tradiţional-naţională. Evident, orice oponent, a fost
urgent etichetat ca nostalgic sau ca posesor al unei mentalităţi marcată de virus
comunist şi… gata! Dar nu, mai era ceva şi anume: era necesară o reconsiderare
a operei mulţilor autori romantici din literatura română, adică acei scriitori,
indiferent de genul literar abordat de-a lungul vieţii lor de creatori. În
această ordine de idei, reconsideratorii-distrugători, au început cu ultimul
mare romantic european – Mihai Eminescu, descoperind ei repede că acesta nu era
decât vârful unui aisberg în care se mai aflau nume importante ale literaturii
naţionale, chiar multe, iar opera acestora se înscria fără drept de apel şi de
vieţuire postdecembristă. Aşadar, s-a căzut de acord în scurtă vreme că
romantismul, clasic sau contemporan se lovea ca nuca în perete de noile curente
sau pseudocurente literare importate, ori inventate pe post de colaci de
salvare pentru noile, multele şi lipsitele de valoare creaţii literare ale unor
făcători de literatură, pretinşi scriitori. Lăudat până la a i se aduce
osanale, noul val s-a autosesizat decretând: de fapt, noi suntem alfa şi
omega în condiţiile începutului de secol XXI, tehnicizat până la
dezumanizarea populaţiei… Şi-atunci: ce nevoie mai putem avea de… romantism? Să
ne întoarcem la preromanticii Gheorghe Asachi, Ion
Heliade Rădulescu, Vasile Cârlova, sau Grigore Alexandrescu? Dar nici măcar la etapa
nouă a romantismului începând cu 1848 cu reprezentanţii săi mai importanţi: Nicolae Bălcescu, Constantin Negruzzi,
Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Bolintineanu, Alecu Russo… Şi continuând cu Alexandru Odobescu, Andrei Mureșanu,
Bogdan Petriceicu Hașdeu, Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski…
Revenind: pentru a clarifica şi justifica această atitudine exclusivistă din
partea unor autori postdecembrişti, este de înţeles că, în noile condiţii
social-economice şi culturale ale începutului de secol XXI, şi care este
motivul încercării de eliminare a romanticilor şi a romantismului, să solicităm
ajutor de la DEX cu scopul de a fi cât mai convingător, şi anume, după DEX, ca
definiţie: ROMANTÍSM, romantisme, s. n. 1., înseamnă „Mișcare artistică și literară apărută la
sfârșitul sec. XVIII în Anglia și la
începutul sec. XIX în Franța, ca o reacție împotriva clasicismului și
regulilor lui formale, care a preluat tradițiile naționale și populare, promovând
cultul naturii, lirismul, fantezia și
libertatea de expresie. Ansamblu de aspecte care caracterizează curentul
romantic; înclinare spre lirism, spre individualism, spre visare, spre
melancolie.”
Şi, încă: „Atitudine, comportament dominat
de sensibilitate, de imaginaţie care nu mai trece de rațiune.” În tehnicizata lume în care trăim, iese la suprafaţa
comentariului întrebarea: ce să facem cu romantismul în perioada
actual-modernă? Visare, lirism,
imaginaţie care trece de raţiune etc., toate elemente cu statut de intruşi în contextul existenţei literar-artistice
la început de secol XXI… De-aceea,
slăbirea forţei romantismului începând cu anul 1990, mai cu seamă încercarea de
supravieţuire a unui nou tip de romantism românesc, presupune o adevărată luptă
literară şi ideologică – de ce nu? Spun aceasta bazându-mă pe adevărul, greu
sau imposibil de contestat, conform căruia, prin forţa împrejurărilor şi, în
primul rând prin pustiirea la modul propriu a satului românesc şi în consecinţă
lipsa sau reducerea numărului populaţiei de la ţară, scade puterea unui anumit
gen de romantism. Acest adevăr a contribuit şi contribuie esenţial şi la
diminuarea importanţei fenomenului ca atare şi în mediul urban, acolo unde
mutaţiile spiritual-materiale sunt mai pronunţate în detrimentul unor curente
literare de tradiţie şi, înainte de toate, romantismul. Interesant de reţinut:
în timp ce mediul rural doar păstrează, deseori fără să conştientizeze, mare
parte din ideologia tradiţiilor, în mediul urban contactul, şi permanent şi
direct cu o altă modalitate de a gândi şi acţiona, deteriorează cu mult mai
uşor ideea de continuitate. Invadarea unui concept nou, cel mai des fără vreo
legătură cu literatura de tradiţie, dar în ton cu cerinţele unui deziderat
absolut străin de credinţa şi principiile actului autohton de creaţie, a dus la
schimbarea gravă a valorii literaturii naţională cu respectarea cerinţelor unor
literaturi care au dus, deja, la depersonalizarea creaţiei noastre în favoarea
unor valori mai mult comerciale decât autentice.
Evident, şi trebuie să fim realişti:
societatea în care trăim, derapajul lumii contemporane, voit sau nevoit, spre
altă treaptă de civilizaţie pretins mai bună, sunt elemente în faţa cărora este greu de creat obstacole. Nu ne putem
întoarce la abac uitând de telefoane mobile şi de tablete, ignorând
atotştiutorul google, la extemporale,
la celebrele lecturi particulare, la
nu mai puţin celebrele vocabulare
etc., etc., acum când gugălul ne face
victorios cu ochiul, toate-acestea şi altele făcând parte intrinsecă dintr-un
romantism pe care generaţiile mai proaspete îl consideră depăşit, dacă,
deseori, chiar penibil. E de plictiseală… Iar în literatură nu e altfel, să fim
bine înţeleşi!
Cu toate binefacerile sale, civilizaţia
şi, cu precădere, civilizaţia privită din punct de vedere al progresului tehnic,
are o latură neglijată şi anume, influenţa sau asupra aspectului comportamental
şi al calităţii comunicării dintre fiinţele umane pe care aş numi-o dezumanizare. Sunt tot mai dese
situaţiile în care toleranţa, înţelegerea şi sentimentalismul sunt înlocuite cu
răceala, intoleranţa, antipatia, indiferenţa, iar noua literatură, fără să
conteze genul literar abordat, contrubuie din plin la degradarea relaţiilor om-om… Pentru că ea însăşi nu constituie
un liant, ci, aşa cum spuneam, prin dorinţa expresă de a fi original, mulţi
autori îşi îmbracă produsul literar cu simboluri, metafore şi alegorii chiar
într-un asemenea mod, încât cititorul nu mai înţelege mare lucru şi, fiindcă şi
el este agresat de tarele unei societăţi total indiferentă la problemele de comunicarea
dintre oameni, respectivul cititor renunţă şi, forţat de împrejurări, se
integrează în marea masă a populaţiei.
Până una-alta, există o întrebare: nu
cumva ne sălbăticim? Pentru că în civilizaţia zilelor de azi, romantismul şi
nevoia de comunicare, nevoia de celălalt, devin neputincioase… Însă, mi se pare
normal şi potrivit să mă folosesc, în încheierea acestui comentariu, de
următorul citat ca argument: „Şi la noi
acţionează aceeaşi reducţie la natură, îndeosebi la cea vegetală, ca poartă
deschisă către toate regnurile şi, în consecinţă, către o infinită viziune
cosmică. Noi, însă, ne simţim mai legaţi de romantism decât multe alte popoare.
Este primul vehicul stilistic care ne-a integrat în circuitul culturilor
moderne, într-o perfectă sincronie cu acestea. Este stilul din desişul căruia
va răsuna până peste veacuri glasul de aur al lui Eminescu.” (Ceva despre romantismul românesc,
din volumul: Edgar Papu, Existenţa romantică, Editura Minerva [BPT],
1980, p.210).
Aşadar, să luăm aminte la cuvintele
unuia dintre cei mai importanți comparatiști români postbelici, autorul unor studii de literatură
universală și teorie literară, eseistul
şi criti9cul literar Edgar Papu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu