ÎN ŢINUTUL POEMULUI, SAREA CUVINTELOR
O
călătorie poate fi reală, dar şi spirituală, dureroasă, dar şi un vis trecător.
În
volumul de versuri CARTEA IORDANIA ( Editura Emia,
Deva – 2008 ) poeta Paulina Popa îşi
lasă fiinţa să călătorească în timp şi anotimp, în Iordania. Întâlnirea cu
istoria şi cu locurile pe care s-a
modelat credinţa omului şi credinţa creştină aşa cum o ştim astăzi, este
şocantă pentru femeia Paulina Popa şi pentru poetă, totodată, dar e vremea
recuperărilor ... Impactul este puternic, limitele timpului prezent se
îngustează şi tind spre un prezent continuu, aparent posibil...
Titlul
volumului este unul simplu şi, poate, nerelevant, dar pare ales cu grijă de
autoare, e un fel de incrustare în marile cărţi ale lumii, un fel de cuprindere
a poeziei în tema majoră a credinţei care schimbă sufletele. În fond suntem
călători pe acest pământ, călătorim cu pământul în univers, cu gândul o iluzie,
iluzia deşertului fertil …
Volumul
de versuri are mai multe părţi: Cartea
lui Adam sau Grădina Raiului/ Cartea
lui Lot/ Cartea lui Moise, Cartea
Iordanului. Pământul sfânt face fiinţa să vibreze, locurile au ceva
magnetic care atinge inimile, locurile atrag alte locuri, alte fiinţe, sunt
teme fundamentale care intră în versurile poeziei lui Paulina Popa precum:
alegerea, prezenţa îngerilor, poemul ca fiinţă vie magmatică, Marea Moartă,
prezenţa divină, izvorul nesfârşit,
imaginea crudă a locurilor unde au trăit, au vorbit, au murit
personajele biblice, dreptatea invizibilă care frânge fiinţele, porţile
raiului, potirul, tăcerea, plânsul, ţinutul promis, versul ca un fir subţire de
aur ce leagă lumile …
În
carte sunt inserate imagini color din zonele alese, mirajul este prezent,
minunea se presupune, dragostea leagă poemele, locurile, oamenii, trecutul de
viitor, atinge prezentul, nisipul cântă …
Sentimentul
acut al călătoriei se transformă în
sentimentul regăsirii fiinţei spirituale pierdute de autoare, se suprapune
peste fiinţa reală o altă fiinţă, cumva pierdută în timp şi regăsită în
locurile Iordanului, e o trecere a râului şi pentru Paulina Popa, e ridicare
din nisipuri cântătoare la patria supremă. Elanul există … Poemele încep cu
ultimul verset al poemului care a murit în cuibul lui de cuvinte, pare un
singur poem cartea, frânt de „amin-ul”
necesar, de psalmul care se presupune şi răsare, de apa ce umezeşte vocalele.
„ AMIN/ am strigat atunci când am auzit glas.
Ne chema să ne spălăm aripile/înaintea zborului nostru/ peste grădinile Raiului”.
Intrarea
în Grădina Raiului este impulsul
poeziei din Cartea Iordania, acolo sunt flori cum nu s-au mai văzut, orele sunt
de extaz, timpul nu mai e timp, întâlnirea dintre fiinţa femeii şi fiinţa
bărbatului reface lumile, totul e aşa cum trebuie să fie, iubirea e atât de
intensă încât pare de nedefinit, este iubirea mamei pentru pruncul ce se naşte,
densă, cosmică …Ochii lăcrimează în Grădina Raiului, cresc aripi pe umerii
fiinţei, infinitul, simbolizat prin albastru originar, cheamă cu tărie, sunt
poeme care nu se pot scrie, psalmul matrice care rămâne în fiinţă şi scrie pe
carnea femeii, ca un miracol…
În
călătoria prin deşert, apare imaginea lui Lot, păcatul sparge grădina, scrisul
pare unul din păcatele care apasă umerii ca o mantie umedă, iar prezentul e
atins de sângele asfaltului, sarea e
reală, o entitate aparte, simbol al păcatului prim, pământul e un descântec,
semnul unei întoarceri la ţărm…
Salvarea
lui Lot personajul biblic e prilej de cântec: „ Şi azi un Lot mai află scăpare / în braţele Domnului, când hăul se
cască/şi, dezmăţată, o lume dănţuie goală, purtând pe faţă mâncată de molii/o
mască”. Urmele sării vor fi purtate multă vreme, clipa - un timp ce moare,
Îngerul Domnului păzeşte totul…
Călătoria
se schimbă, prezenţa lui Moise este ieşirea din netimp, îngerul însoţeşte fiinţele,
scheletul incendiar al zilei e acolo, fotografie eternă…
„Pe muntele Nebo am poposit şi eu/cu
rochia mea de carne, încinsă./ Am dansat în faldurile ei,/m-a dansat pe
flacără, cândva anume/acum tremurând se-aşeză/pe oasele mele învinsă”.
În
biserica de pe Muntele Nebo, sufletul dă muguri, înfloreşte, lăstarii creşteau,
mozaicul podelei pare de neatins, acolo e locul curat unde Moise, personaj
biblic şi emblematic, a fost chemat la Domnul…
Bucuria e un sentiment nou, irezistibil, meritoriu pentru cel
ce scoate apă din stâncă, pentru cel ce a băut apă din stâncă, pentru că cel
bucuros poate trece pe unde vrea, poate să dea nume, cuvintele au aripi,
bucuria nu are formulă pentru a fi prinsă de omul trecător, e un sentiment
adânc… „ În lacrimile bucuriei/stau cele
mai curate gânduri,/fiinţele din vitraliile de aur ale sufletului./În lacrimile
bucuriei se aude cântecul: …”.
Călătoria
e cu adevărat spirituală, dimensiunea pare să cuprindă trupul muritor: „Urcăm în spirit/aşa cum urcă timpul pe trupul
istoriei,/îl cuprinde ca-ntr-un cleşte,/apoi tace … tace…devine amintire”.
Ioan
Botezătorul, botezul lui Iisus, Glasul care atinge istoria: „Deasupra capetelor noastre/nu zboară decât
pasărea Domnului,/porumbeii vieţii şi ai morţii,/descifrând lacrimile, starea
sinelui,/strălucirea porţilor atingând cu grijă pământul/pietrele, nisipul fin
al Iordanului”.
Toate
acestea, lucrarea divină, sentimentul veşniciei, par a nu da dreptul omului la cuvinte, în
prezenţa lui Dumnezeu tăcerea e starea de graţie, starea corectă, arborele cosmic
leagă fiinţa de cer …Glasul divin acoperă totul, eu-ul nu se regăseşte …
Poemele
curg în sensuri diamantine, clepsidra marchează viaţa, în creierul omului e un
înger, limita la care se poate trăi lângă Iordan e întinsă la maxim, copilăria
trece prin fiinţa celui matur, miracolul istoriei unui individ pare a nu putea
fi prins în cuvinte …Dar în burta existenţei Salomeea cere capul lui Ioan
Botezătorul, pe buze se simte gustul sării
…Ziua de 29 august pare a fi una tainică, cântecul unduia ziua, lupul poemului e prezent…
„Un poem care ne conţine în el,/ne
acoperă gura/să nu vorbim mai multe decât ne e permis,/aşa prăpădiţi cum
suntem/pe urmele Domnului,/la apa Iordanului”.
Iar
pânza de aramă se topeşte în rugăciunile poetei, călătoria pare a se sfârşi
cumva în miracolul sfânt, carnea tânjeşte după acest miracol, simbolurile
creştine sunt atrase în vers, apa Iordanului e un cântec, o liturghie, tot ceea
ce s-ar fi putut vedea s-a văzut în acel ţinut al Moabului, iar, la sfârşit, singurătatea
pare a fi locul unde începe un alt ţinut…
Poemul a intrat în intimitatea poetei, prezenţă divină,
modalitatea de a rămâne în Grădinile Raiului, cumva, depăşind timpul …
În
acest volum poemele sunt cam lungi, e un aer sentimental în versuri, specific
scrierilor feministe, sentimentul e acut, un sunet de fond învăluie temele,
scrisul curge firesc, dintr-o zonă carnală, iar ideea este copleşită de
geografia momentului trăit, de fapt Paulina Popa nu urmăreşte firul logic al
versului, ci cântecul inimii. Volumul nu abordează temele moderne, nu se
refugiază în teme clasice, e tema căutării sinelui într-o călătorie care pare
exterioară, dar ţinutul este estompat de lacrima sărată a tristeţii, a
depărtării, a însingurării. Căutarea sinelui e o temă modernă mereu, e căutarea
punctului central de unde lumea se vede altfel, e unghiul potrivit, care mereu
ne scapă…
„Pe o cruce în Iudeea,/Ai murit
Iisuse!/Tu păzeşti cerul şi pământul/Cu sângele Tău”.
Cartea Iordania e o călătorie neterminată, autoarea a dorit să fie una elegantă, dar
gustul sării pe buze i-a adus aminte de moartea celui care a salvat-o, ieşirea
în lume iveşte aripi, atrage îngeri, durerea de a fi scris când crezi că tu scrii
un cântec, psalmul care nu poate fi oprit, apoi sarea cuvintelor purtată multă vreme pe buze, după ce călătoria a luat
sfârşit…
Constantin
Stancu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu