Dumitru Hurubă: Valentin Silvestru, dinamica umorului... „Însă, calitatea sa de important critic teatral, o regăsim cu limpezime în scrierile acestui fin şi obiectiv receptor a spectacolului. Totul este înregistrat cu fidelitate şi maximă rigurozitate, analizat cu responsabilitate şi finalizat purtând girul unor observaţii imposibil de confundat”

(continuare de pe acest blog)

Evident, indiferent ce am crede despre omul şi autorul Valentin Silvestru, obiectivitatea mă obligă să aduc noi dovezi care să îmbogăţească şi să consolideze zestrea care-i asigură statutul de personalitate cultural-literară. Volumele semnate de acest prolific şi talentat autor atestă atât puterea de muncă şi harul cât şi responsabilitatea de netăgăduit în faţa actului de creaţie şi diversitatea temelor abordate. Iată şi o parte din argumente:    Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” la Paris,  (1957); Personajul în teatru, (1966); Prezenţa teatrului (1968)… Apoi, câteva monografii ale unor mari actori români:  Jules Cazaban (1964); Birlic: o viaţă trăită pe scenă (1991); Alexandru Giugariu (1996)…

Însă, calitatea sa de important critic teatral, o regăsim cu limpezime în scrierile acestui fin şi obiectiv receptor a spectacolului. Totul este înregistrat cu fidelitate şi maximă rigurozitate, analizat cu responsabilitate şi finalizat purtând girul unor observaţii imposibil de confundat. Pentru că, bine se ştie, Valentin Silvestru nu a fost un simplu spectator-cronicar, ci şi un mare şi sincer iubitor al spectacolului de teatru. Mărturie stau multele cărţi publicate de el pe această temă:  Din fotoliul spectatorului. Însemnări teatrale dintr-o călătorie în URSS (1956); Caligrafii pe cortină (1974); Teatrul românesc contemporan (în colaborare) (1975); Clio şi Melpomena (1977); Un deceniu teatral (1984); Jurnal de drum al unui critic teatral, (1944-1984) I (1992)… Acestea sunt câteva dintre titlurile cărţilor publicate de Silvestru de-a lungul anilor, de-a lungul carierei sale, care cuprind detalii-argumente în favoarea uneia dintre cele mai importante figuri din teoria, critica şi comentariul de teatru. În această ordine de idei, ar fi nepotrivit să merg mai departe fără a menţiona faptul că, pentru el, cronica de teatru avea rostul şi rolul de a se adresa pe înţelesul atât al specialiştilor, cât şi tuturor categoriilor de cititori-spectatori. Acest „jurământ de credinţă” faţă de comentariul-cronică de teatru este o consecinţă firească a marii sale iubiri pentru arta teatrală.

Dar, nu neapărat pentru a completa şi consolida cu noi motive personalitatea lui Valentin Silvestru, multilateralitatea preocupărilor sale ca scriitor complex, se cuvine să enumăr aici şi alte apariţii editoriale care se adresează (cu succes!) unei alte categorii de cititori, ceva mai speciale, şi descoperim acest lucru, fără alte explicaţii, doar din titluri: Jurnalul cu file violete (1955); Necazurile lui Şurubel (fabulă veselă pentru păpuşi  (1961); Întoarcerea Zânei Minunilor pe Pământ (1962); Teatrul de păpuşi în România (în colaborare cu Letiţia Gâtză şi Iordan Chimet) (1968); Spectacole în cerneală (1972); 1.000 de ore în Spania (1972); Elemente de caragialeologie (1979); Umorul popular românesc modern” (1987); Umorul în literatură şi artă (1988); Oasele ca proprietate personală (1993); Praf şi pulbere (1996). S-ar putea să nu mi se da dreptate însă, fie şi doar înşiruind titlurile de mai sus, prin extensie, titlurile din întreaga sa operă literară a lui Silvestru, definesc personalitatea acestuia.

Însă, pe de altă parte, şi încercând pătrunderea în miraculoasele raţiuni conceptuale ţinând de sistemul cârcotăşesc, Silvestru începe să fie vinovat că trăise în vremea socialismului în calitate de „locuitor” al obsedantului deceniu în care zonă propagandistică se înscrie deplin publicarea nuvelei Trenul regal şi schiţele din volumul Bordeiul de la Poarta Albă, apărut în anul 1952, pentru care denigrarea ia forma voalată a diatribei. În acest sens, acuzaţiile de propagandă acută şi continuă împotriva regalităţii atestă convingător că autorul prozelor era pregnant loial politicii şi ideologiei comuniste, culpă din care nu există nicio portiţă de ieşire în zidul slăvirii „măreţelor realizări” din acei ani ale noii orânduiri social-economice şi chiar politico-ideologice... Şi dacă acuzaţiile s-ar referi exclusiv la creaţia din acea perioadă, adică anii ’50-‚60, ar mai exista ceva circumstanţe, chiar dacă mai… subţirele, din păcate, întreaga operă poartă cu sine respectivul stigmat din moment ce până în imediata apropiere a Marii Schimbări din  Decembrie 1989, textele silvestriene sunt constant amendate sau anulate de… reconsideratorii de serviciu. Iar dacă în plin avânt al deceniului obsedant o carte precum Jurnalul cu file violete, apărută în anul 1955, acuzaţiile sunt cât de cât reduse datorită tentei mai mult satirice decât umoristice a textului, volumul Glastra cu sfecle, publicat zece ani mai târziu, în 1965.  este pus la zidul defăimării fără menajamente, fiindcă satirico-umorismul acestuia nu mai reprezintă circumstanţe atenuante. Dar lucrurile sunt doar aparent simple şi întregul posibil de expediat către derizoriu şi… gata. În realitate, materia primă utilizată de Silvestru este convertită într-o suită de momente şi situaţii circumscrise perfect atmosferei binefăcătoare şi salvatoare de perpetuă veselie, corpul… delict fiind transferat la sectorul criticii „pozitive” indicaţie dată de activismul pecerist. 

Cam acesta a fost, pe scurt, omul şi scriitorul Valentin Silvestru! Din nefericire, viaţa i-a fost curmată la o vârstă când puterea sa de muncă şi imaginaţia se aflau, încă, în plină efervescenţă… Astfel că, la sfârşitul lunii noiembrie 1996, în urma unui accident destul de bizar, pus la cale de un destin nedrept, Valentin Silvestru a fost lovit mortal de maşina unui taximetrist. Ciudăţenia, sau paradoxul, a fost că el se întorcea spre casă de la vizionarea unui spectacol deplasându-se pe unde nu o făcea de obicei… Neatenţie? Întâmplare nefericită? Coincidenţa că, tocmai în acea perioadă, discret, dar cu nedreaptă fermitate, în juru-i începuse o politică de diminuare a meritelor sale literar-artistice, iar sensibilitatea sa receptase şi trăise profund realitatea că reconsideratorii şi denigratorii îşi făceau tot mai simţită prezenţa în viaţa sa de scriitor? Fusese de-ajuns un moment de neatenţie şi seara zilei de 25 noiembrie va rămâne în istoria literară seara ultimă a vieţii lui Valentin Silvestru…

În paranteză fie spus, există, însă, cel puţin un adevăr de care, inclusiv „scrâşnitorii de dinţi”, vor fi obligaţi să ţină seama mereu; multe creaţii de-ale lui Valentin Silvestru au avut interpreţi mari actori români, fie la radio, fie la televiziune. Între aceştia îi amintesc pe  Ion Lucian, Dem Rădulescu, Mihai Fotino, Ileana Stana Ionescu, Dorina Lazăr, Rodica Popescu Bitănescu, Rodica Mandache, Adina Popescu, Virginia Mirea, Radu Panamarenco, Cornel Vulpe, Valentin Teodosiu, Şerban Cellea, Mihai Bisericanu, Alexandru Bindea, Sorin Gheorghiu, Alfred Demetriu, Răzvan Vasilescu ş.a., care au desfătat radioascultătorii sau telespectatorii interpretând adaptări după textele silvestriene.

Apoi, trebuie (re)aduse în atenţia marelui public şi volumele: „Un deceniu teatral” (studii de critică şi istorie, 1984); „Umorul în literatură şi artă” (glose istorice şi teoretice, 1988); „Jurnal de drum al unui critic teatral, 1944-1984” (1992), precum şi colaborările la importante volume colective: „Teatrul românesc în contemporaneitate” (1964); „Teatrul de păpuşi în România” (1968); „Teatrul românesc contemporan” (1975), pentru care s-a şi acordat Premiul Academiei. 

(va urma)

Dumitru Hurubă