Degetul lui Dumnezeu a lovit oraşul
încărcat de blasfemii şi de crime,
l-a lovit cu vijelie şi apă,
şi cu întunecime.
Într-o clipă am devenit nişte umbre, nişte
frunze, nişte aşchii de ramuri,
învălmăşite-n mareea imensă,
în norii lăsaţi, ca nişte storuri,
la geamuri.
Unde-i trufia? Unde-i puterea
puterilor noastre?
Iată stejarii şi plopii se prăbuşesc şi
se frâng, aidoma unor lujere, aidoma
plăpândelor flori răsădite în glastre.
Apele gâlgâie. Apele negre,
înapoi şi-nainte,
ne cuprind în bulboanele lor, în
cumplite aduceri-aminte.
Aici e spărtura prin care
Providenţa inundă istoria,
aici, unde sângele pătează pavaje şi
ziduri, înroşeşte memoria.
Aici, unde sufletul contemplă
cu spaimă tavanul de fulgere,
ca pe-o dorită, teribilă, mântuitoare
mirungere.
Eugen Dorcescu
Din volumul Sub cerul Genezei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu