Nicolae Băciuț: Când stai de vorbă cu Dumnezeu...

CÂND STAI DE VORBĂ CU DUMNEZEU



Motto
„Dacă vorbeşte cineva, să vorbească aşa ca şi cum ar fi
cuvintele lui Dumnezeu”.  PETRU (I, 2, 11):
 
„Singurii poeţi care au rãmas sunt poeţii creştini, pentru cã au
obiect! Poezia modernă nu mai are obiect. Nemaivestind Învierea
lui Christos, ce sã mai vesteşti, ce să mai spui?” -  IOAN ALEXANDRU
 
Vine o vreme când nu mai poţi spune orice, când nu mai
poţi scrie oricum. E ca şi cum fiecare cuvânt ar fi testamentar,
ca şi cum ai lăsa o moştenire din averea ta de cuvinte de o
viaţă.
Şi din aceste cuvinte fiecare trebuie să primească ceva cu
care să simtă că este mai bogat, să simtă cum sufletul lui îşi
întinde conturul, cum îi cresc aripi.
Pentru că scrisul înseamnă să stai de vorbă cu
Dumnezeu.. Şi dacă nu vrei să stai de vorbă cu Dumnezeu, de
ce să mai scrii?
Vine o vreme când ceea ce ţi se întâmplă nu ţi se mai
întâmplă ţie, ci numelui tău.
Poate că pe unii îi va intriga “îndrăzneala” mea de a
pretinde că stau “la taclale cu Dumnezeu”. Blasfemie, vor
striga alţii.
Volumul anterior se numea Despărţirea de înger. “Cum
să te desparţi de înger” – mi s-a reproşat. “Cine o să mai aibă
grijă de tine? Cum să-ţi concediezi îngerul păzitor”. “Foarte
bine, am răspuns. M-am despărţit de înger, fiindcă m-am
hotărât să-mi las viţa direct în mâinile lui Dumnezeu”.
A sta “la taclale cu Dumnezeu”, înseamnă a-i vorbi lui
Dumnezeu, cu cuvintele poeziei, pe care am numit-o cândva
rugăciune. A vorbi cu Dumnezeu înseamnă că tu spui ce ai de
spus iar El te ascultă şi-ţi răspunde în felul său, în care nu are
nevoie de cuvinte.
“A sta la taclale” nu are neapărat conotaţii peiorative,
fiindcă a vorbi despre lucruri mărunte nu înseamnă a vorbi
despre lucruri neimportante, ci despre lucruri care ţin de viaţa
de toate zilele, obişnuite.
În viaţa mea, poezia îşi are locul ei şi mi-am îngăduit
despre ea şi prin ea să-i spun Dumnezeului meu ce mi se-ntâmplă,
ce gândesc, ce nădăjduiesc.
Îi spun ceea ce mi se-ntâmplă, atunci când mi se-ntâmplă,
pe limba mea, fiindcă ştiu că El toate limbile le pricepe, iar neînţelesurile
mele sunt înţelesuri pentru El.
N-am stat la taclale cu Dumnezeu decât atunci când a
fost voia Lui, fiindcă toate poemele mele sunt scrise în această
stare, dintr-un suflu, aşa cum ele mi-au fost inspirate, eu
nefăcând decât să traduc în cuvinte mesajele pe care le-am
primit.
De-aceea ele au chipul şi asemănarea acelei clipe în care
ai sentimentul că te desprinzi, că pluteşti, într-un zbor îngeresc,
când îţi devii propriul tău înger.
Poemele mele sunt datate, nu din vanitate, nu din orgoliu,
ci din respect pentru locul şi secunda în care am oprit timpul în
loc, gata să spun, asemeni Faustului lui Goethe: “Opreşte-te
clipă. Atât de frumoasă eşti!”
 

PĂMÂNT ÎNTRU HRISTOS
 

Pământ de ceară,
pământ ne-nceput –
lespede de aur:
Hristos s-a născut!
 
Pământ de acasă,
pământ de niciunde –
lespede de aer.
Undele din unde.
Pământ de sânge,
pământ îngenuncheat –
lespede de stele :
Hristos eliberat.
 
Pământ în piroane,
pământ crucificat –
lespede de rouă :
Hristos înviat.
 
Pământ de cuvinte,
pământ înstelat –
lespede de smirnă :
Hristos S-a-Nălţat.
 
24 decembrie 2013, seară de Crăciun


Nicolae Băciuț
Din volumul La taclale cu Dumnezeu, 2016