Paulina Popa: Trilogia oglinzii

Sub privirile indulgente ale îngerului

(Despre Trilogia oglinzii, de Paulina Popa)

Paulina Popa își consolidează opera cu Trilogia oglinzii*, o antologie în trei volume dense, penetrante. De remarcat de la început discursul liric consistent, pasiunea pentru poezia de suflet, temele serioase, bazate pe valorile creștine general acceptate, predispoziția pentru curăția gândului. Limbajul se pliază pe toate aceste, iar poemele trădează o viziune unitară.

Trilogia se desfășoară pe trei nivele:

-       Urcarea undelor;

-       Orașul din cer;

-       Iarna îngerului.

Fiecare volum poate exista independent, de remarcat faptul că există o legătură structurală evidentă între acestea.

Poeta, atentă la detaliu, la metaforă și sensul versurilor, plonjează într-un univers propriu din care cititorul poate primi mesaje puternice spirituale: credința, freamătul pădurii, orașul ca o junglă, cerul care se apropie de inimile oamenilor, biserica din poeme, poemul ca o ființă dinamică, cuvintele care se leagă unele de altele, epistolele adresate aproapelui etc.

Ca o remarcă importantă, fiecare poem sfârșește cu verset care devine începutul poemului următor. Ideea se leagă, Paulina Popa și-a propus ca întregul ciclu liric să fie un poem mai mare, încăpător. Ea declanșează posibilitatea unui univers propriu, imaginea altuia mult mai înalt și mai accesibil prin iubire. Grafia poemelor are ceva din forma clepsidrei, cuvinte curg unele prin altele, au greutatea timpului suferit, iar titlurile fac parte integrantă din acestea. Grafia lor poate fi privită ca o izbucnirea undelor prin pasta faptelor prinse de poetă în versuri.

De fapt, iubirea este tema constantă a poeziei scrise de poetă. Ea acceptă simplitatea temei pentru a-și clădi universul în care locuiește comod și care oferă doza necesară de evadare dintr-o lume agitată. Nu lipsesc elementele sociale actuale simbolice: comunicarea prin Internet, revolta socială, orașul asediat de violența imaginii, erorile zilnice, angoasa care macină destinele, lipsa îngerului.    

Tema oglinzii este preluată din teologie: Precum în cer, așa și pe pământ. Oglindirea elementelor universului unele în altele este un fenomen universal, în modul acesta se leagă ele și se mențin în ființă. Și părțile componente ale creierului au capacitatea de a prelua funcțiile unele de la altele pentru că ideea penetrează materia în ansamblu. Experiența de viață, inspirația specială, activitatea editorială în ansamblul ei (poeta este și director de editură), toate i-au permis să vadă dincolo de aparențe. Discursul liric acoperă unele locuri comune din poezie, dar ele fac parte integrantă din blocul poetic propriu, ca o acumulare a undelor lirice.

Chiar de la început Paulina Popa definește tema fundamentală:

Oglinda/ aceea care stă în mâna lui Dumnezeu/ și în mâna mâinii lui Dumnezeu stă/ ne oglindește în cercuri mari,/ unde ale luminii soarelui și lunii,/ ale primăverilor noastre/ în care urcăm fiecare undă…” (Oglinda, p. 7 – în Urcarea undelor).

Starea de grație este afectată de mundan, jocul social aduce urâtul ca o contrapondere la frumusețea cerului din cuvinte:

Cu ochii/ dăruiți de Domnul,/ e mai greu să suporți jocul social/ pornit de mai-marii lumii,/ anume să ne acopere privirea,/ să nu mai vedem.// S-au adunat mormane de gunoaie,/ străzile sunt pline de gropi,/ făcute anume să dezgroape/ puținul care încă adormea liniștit” (Cu ochii, p. 58 – în Urcarea undelor).

Forța undelor, care au consistență în viața noastră, leagă viața de sfera destinului care o marchează,  ca un zmeu de hârtie roșie planează deasupra noastră, apoi se ridică, fără greutate, fără să poată fi oprit.

O rețea care ne marchează viața este timpul, văzut aici ca sânul timpului. Poemul antropic, inspirat de prezența femeii, ne face să înțelegem că toți avem acces la frumusețea și hrana eternă (mana din pustie).

Poeta izbucnește: „Urcarea undelor se petrece/ sub oglinda de sânge” (Netimpul vostru, p. 68 – în Urcarea undelor).  

Destinul ne este măcinat de noile tehnologii, încă neasimilate complet și la limita neființei: „Facebook/ adică să stai cu ochii lipiți de monitor,/ să lași baltă toate proiectele,/ să uiți de viața reală,/ de viața cea vie,/ cea care pulsează, și pulsează…// Adică,/ să aștepți un semn de la nimeni/ de la posibil,/ de la… poate că…// Să-ți faci țara ta, cu oameni și natură,/ să stai așa lipit de o iluzie” (Facebook, p. 81 – în Urcarea undelor).

Relația poet cititor lasă urme, este unică, putem declara că avem „cerneala vieții pe degete” (Te iubesc, p. 96 – în Urcarea undelor).

În lumea poeziei Paulina Popa nu se simte singură. Ea adresează vorbele fierbinți Oniei, proiecția ființei în astral, după cum reiese din volumul al doilea, Orașul din cer. Un alter ego care preia mesajul și-l poartă în urna neuitării. Scrisorile adresate acesteia sunt modele preluate din modul de  la început de comunicare practicat de creștini, ca semn al empatiei care îi marca.

Aici poezia este mireasa, semn al bucuriei.

Și-n acest volum avem elementele unui univers complex, poemul există cu miliardele lui de secunde, rochiile sunt de carne, există o biserică în poeme, iar cuvântul este viril, concept propriu poetei. Apare ca o noutate privind transmiterea mesajului liric: „Cuvântul viril cobora peste foile albe/ Așa am aflat ce oglindă vie ne dezvăluie/ roua dimineții” (Cuvântul viril, p. 42 – în Orașul din cer).

Nu știm dacă poeta a avut în vedere scrierile Sfântului Augustin privitoare la Cetatea lui Dumnezeu, dar pentru omul modern, afectat de graba de toate zilele, îi scapă ideea unui oraș în cer, arhetip al orașului pe care îl știm astăzi. Drama se conturează în conceptul de oraș fără oraș, un oraș al absențelor. Orbii se plimbă, ei se instalează confortabil în fotolii create pentru neputința lor. Sunt orbii care au pierdut ochiul interior (Se plimbă orbii, p. 111 – în Orașul din cer).

Accentele cad pe lumina obișnuită, cea care ne modelează mintea de oameni limitați: „în fiecare dimineață, lumina ca o gimnastică” (În ochi, p. 59 – în Orașul din cer). Metafora este penetrantă, fixează neputințele noastre în orașul ca o grădină prăbușită, cu legume aduse din țări păgâne.

Volumul al treilea, Iarna îngerului, este dominat de Îngerul harnic, cel care ne poartă toate secretele de oameni muritori. Îngerul ne învață să cântăm, să ne plimbăm pe străzile trandafirii, să ne plimbăm cu tălpile goale, fără teamă.

Viața poate fi multiplicată, poeta introduce motivul vieții adăugate, plusul care ne proiectează în ceresc. Cităm: „Vieții mele, o altă viață/ așa cum o desenează fiecare, acolo, în creierul său,/ în mintea sa: de aur,/ de ceară,/ de floare,/ de verde iubire!/ Așa cum o desenează fiecare/ în rugăciunile sale, / în șoapte,/ în cuvinte,/ în lacrimi” (Vieții, p. 17 – în Iarna îngerului). Enumerările au forța unei rugăciuni, sunt puternice prin prezență.

Sub aripa îngerului detaliile au alte semnificații, existența se întrupează din acestea. Este pusă în evidență atenția și răbdarea femeii în fața vieții. Ea vede dincolo de lucruri o țesătură de simboluri. Tema cristalului devine tema kristalului, lirica supremă a dragostei. Sângele devine kristal transparent, apoi diamant, lumea cu obiectele palpabile nu mai are importanță.

Istoria personală se întrupează în flori de sânge, lepădarea de obiecte pare soluția într-o lume care și-a pierdut îngerul, proiecția din cer: „Dacă ar trebui s-o iau de la început,/ fără IPhone și fără Android,/ fără Skype și fără Facebook,/ doar roua dimineții pe tălpile goale,/ cu sângele clocotind/ și pasărea de aur pe umăr,/ aș deschide fereastra,/aș desface aripile/ așa ca pasărea pe care o port pe umăr” (Flori de sânge, p. 55 – în Iarna îngerului).  

Punctul culminant al aventurii lirice este momentul în care poemul se scrie singur. Ținta a fost atinsă cu vârful inimii. Poezia se face rugăciune intensă peste întinderea albă a lumii și atunci se aude „clopotul unui viscol cu sunetul lui/ asurzitor” (Rugăciune, p. 73 – în Iarna îngerului).

Călătoria poetei prin livada cu îngeri ajunge în locul de unde a plecat: „Am intrat în oglindă/ și m-am cuprins de apele vieții./ Era iarnă și Îngerul mă privea indulgent” (Rod!, p. 87 – în Iarna îngerului).

Întorcându-ne la începutul antologiei, vom descoperi motto-ul preferat din Geneza (Biblia), acolo unde se afirmă că Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Lui, l-a creat bărbat și femeie, formând întregul. Astfel, omul oglindește parte din chipul Creatorului său, deci compatibil cu lumea divină.

Acesta este punctul de tensiune al antologiei, iar oglinda este una vie, migrând în poeme. Conform Scripturii invocate de poetă, omul este poemul lui Dumnezeu, după cum afirmă și Apostolul Pavel în epistolele sale.

Relația om – Dumnezeu apare ca implicită în versurile publicate, pe unele locuri este explicită, dar pasta lirică dă sens întregii antologii. Metafizica este prezentă ca stare necesară în orașul fără oraș.

Trilogia conține biobibliografia scriitoarei, oferind cititorului date pertinente despre aceasta, colaborările cu aproape toate revistele din țară, premiile și titlurile, precum și cărțile publicate și referințele critice din periodicele literare, oglinda unei vieți în umbra poemului nesfârșit.

Trilogia merită o analiză mai complexă, cele trei volume exprimând mișcarea Creatorului spre omul aflat sub ninsori, orașul în care s-a rătăcit privind spre orașul din cer, sub privirile indulgente ale Îngerului trecând pe sub cupole de ger.

Mai reținem despre oglinda din poeme: „Oglinda în care intrăm/ ca înăuntrul nostru/ și una suntem cuprinși de val” (Oglinda, p. 8 – în Urcarea undelor). 

Constantin Stancu

*Paulina Popa, TRILOGIA OGLINZII – URCAREA UNDELOR; ORAȘUL DIN CER; IARNA ÎNGERULUI, poezie, 334 pagini (98+138+98) Deva, Editura Emia, 2017

*Foto: Imagine din Retezat