Eugen Evu: TRESĂRIREA FOCULUI... “Unii sunt bătrâni de la naştere, alţii poeţi…“

 

Tresărirea focului în cuvinte

 

Există un moment al tăcerii, un moment de care nu se mai poate trece, un moment etalon, care stabileşte valori, precizează timpii, clarifică vremurile, declanşează adevărul. Eugen Evu a pus capul său pe tavă cu această carte: Tresărirea focului, Editura “SIGNATA “, Timişoara, 2002, editor regretatul  Ioan I.. Iancu, om al scrisului şi pentru scriitori.

Cartea a apărut în mod simbolic la “Învierea Domnului Nostru Isus Hristos“, a fost un fel de complicitate între autor, editor, cititor, minori şi mediocrii. A participat şi îngerul cel de toate zilele, cel care îl însoţeşte pe autor la marile deziluzii ale vieţii şi sărbătorile secrete al sufletului .

Paradoxal, cartea este una optimistă, optimismul vine din renunţarea la compromisuri, din privirea peste limite şi din statornicia în cuvânt. Eugen Evu are curajul de a nu se  trăda, are curajul de a spune “ da “ acolo unde alţii spun “poate “ şi de a rămâne lucid în lucrurile care i-au marcat viaţa, opera şi tristeţea.

Cartea este în sine - de toate, nu păstrează regulile stricte ale esteticii de laborator,  dar este, mai ales, romanul- poezie, eseu şi filozofie pentru o  operă capitală a scriitorului – VIAŢA SA, aşa cum   i-a fost scrisă prima dată în carne, cu durere şi cu lacrimi şi cu eliberarea în culoarea florii de „lilion”.

Este viaţa trăită la cea mai intensă culoare, culoarea focului purificator, focul care ne redă un timp curat, un timp al capătului de destin, pentru că dincolo nu mai poate exista nimic, poate doar eroarea.

Lumea este aşa cum o acceptăm noi, dar lumea se află în control divin, acesta este mesajul cărţii, iar artistul nu mai are scăpare, este prins, este captat şi este cel care se bucură de lumina focului etern ce arde, ceea ce ne doare mai mult, erorile noastre ca naţiune şi comunitate de Hunedoara şi de Ţara Haţegului şi de Valea Mureşului şi de Valea Poemului...

 

Cartea este definită chiar de fotografia de pe ultima copertă, un artist înconjurat de flori de spin, zâmbind dintre spini, conştient că nu peste multă vreme, floarea îi va pregăti cununa, cuiele sunt pregătite, aşteaptă la colţ, i-au atins deja trupul şi urmează inima...

Romanul – poezie şi eseu în acelaşi timp, este laboratorul fascinant al scriitorului, lumea este pusă în operă prin ochiul atent al inimii. Ne sunt redate secvenţe din viaţa noastră socială de români, din viaţa artistică, politică, religioasă, administrativă, din viaţa de român aflat atât de aproape de Europa, chiar în Europa, dar departe de Împărăţia lui Dumnezeu.

Cartea pătrunde în relaţia intimă scriitor – divinitate, dus – întors, cu înger la fereastră, cu ramura primăverii pe balconul simplu, apoi motivaţia scrierii, motivaţia trăirii operei, motivaţia tăcerii, motivaţia strigătului, ieşirea prin cerul Hunedoarei, aici, în Ardeal, printre râuri, munţi, străzi, cenuşa, zgură, ninsori, ploi, umbre ale timpului, umbre ale florii de lilion.

Romanul – poezie pare a nu avea un fir conducător al povestirii, dar în spate se află artera pulsând a poetului, de care atârnă  veacul.

Mulţi se vor recunoaşte în „tipologiile de hunedoara”, de municipiul zgurii, iar mulţi vor nega faptele, mulţi le vor regreta, dar scriitorul este aici  şi dacă el n-ar fi, Dumnezeu tot ne cunoaşte mai bine decât credem noi, pentru că nu ne mai aparţinem, suntem duşi de val...

Din păcate pentru lumea de astăzi, nu mai există ieşire pentru că focul nu are lift, nu are balcon, nu are etaj, focul arde pur şi simplu, iar poetul are puterea de a vedea acest lucru, după cum floarea de spin este martor al veacului...

Lectura este pasionantă, cititorul se regăseşte, este bulversat, dar şi atins de floarea de spin, sunt în carte răspunsuri, întrebări, cugetări, întâmplări, poeme, vieţi de oameni, de scriitori, toate la un loc, fapte şi stări pe care unii nu le-am spus din laşitate, din  eroare, din trădare, alţii la beţie şi la cădere, alţii la bucurie şi totodată la trădare...

Adevărul este că ne-am trădat condiţia de om creştin într-o ţară creştină, am pierdut şansa, dar am regăsit autorul care şi-a păstrat luciditatea până la limita nebuniei de a fi poet într-o ţară în care fiecare strop de ploaie căzut este un poem, el este chiar în carte, chiar lângă noi, viu, palpabil, bun de atins cu degetul, şi prin el puritatea focului, iar mai sus - Dumnezeu ...

Evu Eugen poate fi criticat, dar la ce ar mai folosi, cartea ne-a pus în suflete aurul, zgura a fost îndepărtata prin foc. E o anumită grabă a scrisului, o fugă, o alunecare prin text şi peste text …

Evu Eugen poate fi lăudat, dar la ce ar mai folosi aceasta, el are nevoie de nişte lucruri concrete pentru a trăi, aici, la Hunedoara, demn, într-un timp al nădejdii, alături de familie, pentru copiii săi şi nu numai ...

Nu ştiu dacă Evu Eugen va fi înţeles cu adevărat de  apropiaţi, dar cu siguranţă, el şi-a făcut partea sa prin această carte complexă, magnetică, puternică, magmatică...

Picură mercurul de pe fiecare cuvânt, picură sângele de pe fiecare cuvânt nerostit, dar aflat în carte, totuşi, prin puterea de a releva, e acolo şi firul cu plumb pentru a măsura verticalitatea noastră în vremuri strâmbe …

I se spune autorului: “ Bă, Eugen, tu eşti un pericol pentru ţara asta, un om dublu, mă!“

Eugen răspunde: “O, patrie, cultivă-ţi rănile, ocroteşte- ţi poeţii!“

Ecoul intervine: “Cei ce se ascund de oameni, se ascund de ei înşişi, şi de Dumnezeu “.

Îngerul afirmă: “Unii sunt bătrâni de la naştere, alţii poeţi…“

Eugen îşi mărturiseşte păcatul: “Eu cred că principala operă a unui artist este chiar el, omul, faţă de sine”.

…astfel, artistul s-a vindecat de vremuri prin mărturisire, s-a mărturisit în public pentru ca veacul să-i fie preot vizibil ....

În mod cert, în vremuri neclare, parcă mişcate, Eugen Evu dă, celor care citesc cu atenţie cartea,  un reper,  le dă punctul fix de care au nevoie, la tinereţe, la bătrâneţe, la viaţă fără de moarte, la scris fără de carte şi la scris arzând în carte… 

Cred că nu are nici un merit autorul strivit de cartea aceasta, doar a fost sincer şi s-a lăsat ars de focul nevăzut din inima sa.

“Ei au teroarea de a fi scriitori”. - Aşa a scris Eugen despre unii care se cred scriitori, dar nu fac nimic pentru cel apropiat, dar el, Evu Eugen, s-a detaşat, el are doar frică, frică de Dumnezeu, pentru că ar putea să nu-şi facă datoria, aceea de a da puţină ninsoare, prin cuvântul său poeticesc la cei care numai pot  vedea...

“Ceva de dinaintea cuvântului se agită în noi.”

Este o tresărire de poet, dar şi punerea pe suflet a adevărului care ne doare: ne este dor de noi înşine !

C Stancu

ROMÂNIA: Hunedoara – Haţeg şi retur 

*Foto: Eugen Evu