Daniel Pişcu este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1994, dar iubeşte poezia de adolescent, s-a legat de starea specială a cunoaşterii prin poem. A debutat editorial cu volumul Aide-mémoire (Editura Litera, Bucureşti 1989).
Călătoria sa literară a continuat, lăsând literaturii câteva cărţi de esenţă, postmoderniste, îmbogăţind cititorii cu drogul perfect: realitatea. Scriitorul face parte din cercul special al Cenaclului de luni, este coleg de suferinţă cu importanţi scriitori ai generaţiei 80, cum o defineşte istoria literară.
Prin volumul de versuri Puţină adrenalină, apărut la Editura Tracus Arte, Bucureşti, în anul 2009, Daniel Pişcu abordează istoria unor călătorii în Europa: Spania, Portugalia, Andorra, Elada (nu Grecia!), Nisipurile de aur. Călătorii diferite, carte unitară.
Este evadarea în real, în dinamismul zilei, în aerul ei cu diamante, în duritatea realului modelat de cultura evidentă a locurilor vizitate şi de cultura interioară a călătorului.
Daniel Pişcu este călătorul perfect în realitatea de aur, realitatea care se va face nisip în clepsidra poemelor sale. Călătoriile sale nu sunt iniţiatice precum la Eugen Dorcescu, călătoriile acestui poet special sunt în miezul evenimentelor, el caută să acceseze mişcarea lăuntrică a lumii, pipăie teoria relativităţii din poemul său în mişcare, e ameţit de energia locurilor, de fenomenul „dincolo de graniţe”.
Ieşirea din templul lecturii, din Templul pe care şi-l edifică artistul, îi dă beţia necesară să se lase legănat de culori, sunete, mişcare, iniţiative lirice, de peisajul flămând care muşcă din memoria lumii, de nume noi, de obiceiuri, verbe...
Dacă în privinţa Spaniei sau Portugaliei, poemele au titlu, sunt definite de la început, Elada, ca sursă de inspiraţie pentru poet, poemele sunt cifre în căutarea eternităţii, iar Nisipurile de aur picură adrenalină peste adrenalină. Suntem în geografia unui sentiment.
Călătoriile sunt motive pentru atingerea inimii, fiinţa se pliază sub hotarul peisajului, pământul are dinamismul care pune clipa pe orbită, misterul vine din mesaj: este o stare naturală sau este o stare artificială călătoria peste limite?
Călătorii care lasă amintiri surprinzătoare: un bătrân în căutarea altui loc, copii care deschid catedrala cu prezenţa lor, regăsirea mării ca reper fix al călătoriei, limitele rămân limite, mici amănunte care dau sens zilei: ghemotoace de hârtie, Palatul Regal cu camere nesfârşite ca o simfonie a culorilor prizoniere, ori ochelarii. Iată un poem semnificativ, percutant, doza de adrenalină îşi face efectul: „Port un tricou/ cu portretul lui Dali./ Ochelarii mei/ peste ochii lui” (Ochelarii mei).
Violenţa peisajului în drum spre Elada este o temă penetrantă, Balkanii sunt o istorie tumultuoasă case netencuite pentru ca oamenii să nu-şi plătească impozitele, ele nu erau încă recepţionate, oamenii aveau un fel ciudat de a intra in ritual: semnalizează prezenţa autorităţilor, nimic nu scapă cetăţeanului în această lume. Ore de călătorie, la final - aşternutul curat, câteva cuvinte, odihna ca o sărbătoare.
Daniel Pişcu descrie călătoria cu bucuria unui copil în căutarea miracolului, nu uită să pună semne de carte la vreun peisaj, sonoritatea cuvintelor greceşti şi adrenalina de serviciu: cum a îmblânzit un grec… Peisajul are energie: un câine prietenos în căutarea stăpânului, un poet în căutarea patriei sale.
Poemele bântuite de realitatea imediată au sclipiri care vin din istorie, din literatură, din vorbele zise din suflet: „Drumul de aur”, râul Edessa, Macedonia, Alexandru cel Mare, Sfânta Treime, Agios Nicolaios, podeaua de sticlă a terasei, mormântul regelui, câini vagabonzi…
Jocul de-a călătoria la Daniel Pişcu este unul a cuvintelor care se muşcă de coadă: „Era un conifer/ la Edessa/ şi coniferul avea trei conuri/ unul:/ conul Dumitrache/ al doilea/ era de soi feminin/ coana Miţa/ şi-al treilea:/ conul Leonida/ şi nu trecea/ nicio reacţiune/ nicio bicicletă pe stradă/ cei doi coni/ îi luaseră o pizza/ coanei Miţa/ de vie/ ce era/ şi asta/ le era viţa./ Sută la mie” (Elada IV).
Călătoria devine interesantă prin dinamitarea memoriei: „… şi cerul nesfârşit/ aerul plăcut/ ce te îmbiau/ să bei ambrozia şi alte/ băuturi zeieşti/ şi ne gândeam/ la Kazantzakis/ Kavafis/ Ludemis/ Ritsos/ Elytis/ oare aceştia erau/ urmaşii lui Homer/ ce vedea-n cer/ a lui, lui Odiseu? (Elada IX).
La sfârşitul călătoriei, poetul îşi ia rămas bun de la Elada ca de la o persoană, o prezenţă care i-a ars auzul, ochii, memoria, energiile, gândurile…
Nisipurile de aur aduc adrenalina în plin plan, drumurile care se împiedică în semne de circulaţie, apoi nisipul fin al plajei, valurile care modelează fiinţa, înotul în apa caldă, jocul în piaţa staţiunii, nimicuri ad-hoc, kitschul în toată splendoarea, ritmul luminilor şi al jocului, muzică orientală, cadâne, marea agitată, rezervaţia nudiştilor (rezervaţia de zăpăciţi la Dumitru Hurubă, scriitor român, umorist), adrenalina curată pe traseul ATV-urilor.
Jocurile sunt joaca la Daniel Pişcu, viaţa intră prin piele, iese prin cuvinte, sănătatea intră sportiv în fiinţă la Nisipurile de aur, muzicanţii ambulanţi formează un popor al lor, viori, acordeoane, saxofon, un poliţist certat cu nevasta, călătorie în jurul unei idei. Daniel Pişcu nu este stăpânul jocului (a se vedea Eugen Evu, poet român), el este stăpânit de joc şi asta îi face plăcere, „pipăie” adrenalina…
La Balcic poetul regăseşte Edenul: „Grădinile divine” pe domeniul reginei Maria, soţia regelui Ferdinand, arhitectul României reîntregite. Apoi daruri regeşti, sala tronului de piatră, bucătăria regală, starea „de acasă”…
Călătoriile lui Daniel Pişcu sunt cu familia, el nu stă în singurătatea poemului, evadează în grup, e şeful haitei flămânde în căutarea adrenalinei.
La Barcelona trupa aceasta, în trecerea spre culorile perfecte, a văzut miracolul lumilor: Dali, Gaudi, Picasso, Marea Mediterană, dealurile ca şi ceasurile lui Dali… „Da, şi o lumină fantastică/ „Mierie” cum zice cineva./ Mă rog, atâta am văzut./ Deocamdată, olá, olá./ Da, mi-am umplut/ geamantanul cu privire” (Olá).
Postmodernism, este un termen folosit într-un sens foarte larg, uneori confuz, pentru a desemna o categorie amplă de fenomene culturale şi a indica o evadare, detectabilă în jurul anilor 1960, de cultura elitistă a modernismului, în sensul unei abordări eclectice şi, adesea, populiste. Conceptul a fost folosit prima oară de spaniolul Federico de Onis în 1934, apoi de A. Toynbee, în 1938. Pentru cititorul obişnuit, termenul a intrat în circuit abia în anii '70, anii în care Daniel Pişcu era student în căutarea celui mare roman a tuturor timpurilor (titlu îi aparţine şi este titlul romanului său), devenind un termen esenţial în mişcarea browniană a artei contemporane şi implicit a literaturii. Postmodernismul poate defini atât un stil (ex. roman, poezie, film sau pictură postmoderne), dar şi o perioadă (epoca postmodernă). În literatura română termenul este practicat în mod concludent de generaţia '80 din care face parte şi Daniel Pişcu, membru al Cenaclului de luni, mişcare literară importantă, la care s-a raliat şi Nicolae Manolescu, actualul preşedinte la Uniunii Scriitorilor din România, pe atunci un matur critic în căutarea autorilor…
Volumul lui Daniel Pişcu, Puţină adrenalină, demonstrează forţa postmodernismului şi actualitatea sa în lumea literară, poetul rămâne un reprezentant de seamă a generaţiei sale...
Constantin Stancu, 20 iunie 2013.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu