Nicolae Crepcia - Nevenind În
îmbrăţişarea emoţiei precum neplecând
Ca o iluzie
(Nicolae
Crepcia – Mierlă sângerându-mi pe umăr – Ed. CronoLogia, 2018)
Vremea când poetul nu-şi mai scrie poezia, poezia îl
scrie pe el ca pe un viu necesar în construcţia celui mai concludent viu. Vremea
distincţiei care a aşteptat ca infinitul să se rupă, să se spargă permiţând să
iasă la lumină acea doză de finit dar complet fiind. I se spune ‘antologie de autor’, eu aş numi-o mai
degrabă ‘întreagă fiinţa scrierii’.
Oricum ar fi, atunci când ajungi aici, ştii bine că o viaţă de om s-a simţit
bine în făptura unei vieţi de poezie.
Nicolae Crepcia este unul dintre puţinii oameni discreţi, despre care nu
afli în ce cuprindere istorică trăieşte, doar când rar de tot îl întâlneşti
şi-l întrebi: Omule, poetule, deci aşa tu chiar eşti aievea! Cu “Mierlă sângerându-mi pe umăr“, se
poate considera împlinit existențialul, mai departe fiind vorba de respirațiile
măiestriei déjà bine definite și considerate ca atare de mai mult de două
generații de cititori și de tot atâtea de critică.
Lucru obișnuit pentru cine are
accepțiunea intrinsecului om-simţire, evident că trebuie să existe, dar nu ca
punct de vreo pornire, ci ca o stare permanentă obligatorie “În îmbrăţişarea emoţiei“: “fulgerat de
himere/ să nu vezi muşcătura/ să simţi cuvintele/ venin/ care te vindecă“.
Această poezie făcând parte din “Scrisorile
de la Brotuna“ (2004), care încep toate cu “Dragă cititorule“.
Pentru ca, mai încolo, “În intimitatea frigului“ (2006), să se
întâmple o consonanţă cu sinele dar altfel interceptată în aceeaşi
caracterisrică economie de termeni: “Trupul e o cochilie/ în care sufletul/ se
înşurubează/ ca o iluzie/ într-un azil de noapte“ (Ca o iluzie).
Pe mine, trebuie să recunosc
asta, întotdeauna Nicolae Crepcia m-a convins frumos cu obişnuinţa concentrării
scrierii, venită dintr-o meticulozitate rară, rară, rară de tot. Asta
neînsemnând însă nicidecum o limitare a registrului său liric. Pentru că, iată
mărturie îmi stă: “Dintre toate muzele/ mai aproape de mine/ eşti tu durere/ Nu
trebuie să-mi ridic spre ceruri/ privirea/ în sufletu-mi luminează/ toată slava
ta/ Uneori/ când tristeţea (sau iubirea)/ îşi desfăşoară/ norii cenuşii ai
furtunii/ te arăţi în desăvârşita-ţi splendoare// Dintre toate muzele/ pe tine
doar nu te caut/ eşti starea mea de fapt/ eşti steaua mea plânsă/ inspiratoarea
mea/ durere tu“ (Dintre toate muzele)
din “Îngenunchiat în lacrimă“
(2000).
Poetul e poet întocmai într-o alergare
de limpezire redefinire a substanţei. Sentimentele sunt la locul lor, mai puţin
contradictorii cum se întâmplă cu poeţii cam des înspre îndeobşte. Dacă hotărât
e că are loc o anume transcriere a eului, atunci sunt toate şansele ca aceasta
aşa să rămână.
Bine, or mai fi şi oscilaţii din
nelămuririle ce apar din ecuaţiile încă nerezolvate ale matematicii vieţii: “Frigul s-a aşezat la uşă/ şi nu mă
lasă să ies/ mă împinge din răsputeri/ în fotoliul îndoielii// Am crezut că
poemele mele/ ajută soarele să răsară// Fixez în rama emoţiei/ oglinda
amintirilor/ în care să privesc/ din când în când“. Şi, cât de bine se împacă
aceasată poezie de cea din imediata vecinătate înlăuntrul a ceea ce se cheamă “Strigătul care se vede“ (2012): “Singurătatea fixează frigul/ în rănile
mele nestinse// Sunt ca un soldat împuşcat/ abandonat pe câmpul de luptă//
Intru pe frecvenţa poeziei/ şi strig/ ecoul se sparge/ într-un crâng însorit de
mierle// De sub gluga spaimei/ un nechip/ m-ameninţă“
Voi mai spune doar atât: pentru
cine până acum n-a ajuns să cunoască poezia lui Nicolae Crepcia, poate că ar fi
cel mai nimerit moment ca s-o facă!
DANIEL MARIAN
*Foto: N. Crepcia
*Foto: N. Crepcia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu