Dumitru Velea, ODETTE... Poezia... - Cine este Odette? Velea răspunde: „cu o mână să mă duci prin labirint,/ să mă înjunghii în camera obscură,// și cu cealaltă să-mi descoperi fața/ de sub cenușă, arsă de lumină!” (Odette, p. 27) -

 

Odette - nimic în plus, nimic în minus

 

Există momente în viața poetului în care lucrurile se întâlnesc astral. Bărbatul se apropie de femeia care declanșează iubirea aceea abisală, greu de atins, greu de scăpat din năvodul ei. Dumitru Velea prinde în volumul Odette (Editura Fundației Culturale Ion D. Sârbu, Petroșani, 1995) aceste evenimente care schimbă perspectiva asupra vieții, mișcă destinul pe o linie abisală. Titlul este simplu, poetul s-a predat miracolului, a acceptat că altă istorie nu există în afara numelui iubitei. Putea avea alte opțiuni, mai spectaculoase, dar ar fi ratat clipa luminoasă.

Întâlnirea poetului cu Odette a declanșat o lume de mirări și de dulci capcane intelectuale. Intră în joc cultura, miturile, istoria cu paradigma ei, glisarea tablourilor esențiale. Apariția ei, prezența ei, dispariția, toate generează poemul trăit, scrijelit în carne. Epicul are rolul lui, simplitatea se furișează pe după draperia timpului. Este personajul care se transformă sub presiunea momentelor trăite de cei doi. De la început, poetul, ne prezintă tensionat și frust, istoria celor doi, chiar pe pagina de gardă. Cititorul nu are secrete, dar narațiunea lirică îl atrage ca un magnet, ulterior.

Ea a fost un personaj într-o companie importantă, iubitoare de cultură și având cultul prieteniei, a iubit, a plecat brutal. A lăsat în urma ei o mistică personală, una care domină poetul, după cum mărturisește: „…ținându-mă vertical în înspumatele și înfricoșătoarele ape ale istoriei estice” (mărturia poetului, la început de narațiune).

Cei doi străbat istoria, continentele, rezită la evenimentele inerente vieții, trec prin labirint, pipăie destinul: „Odette: Doamne, în ceruri tu mă numeri,/ simt pe umeri/ greutatea mânii tale.// Velea: Doamne, ia mantia de gheață/ de pe umerii iubitei/ și așeaz-o pe-ai mei!” (Destin, p. 34).

Versurile sunt atinse de simbolurile importante ale culturii, de semnele divine (pâinea, vinul, arca, îngerul, prezența), acest lucru dă consistență sentimentelor trăite acut. Prezența divină este amprenta acestei iubiri: „Doamne, printre noi ai mers odată,/ mai bătrân ca umbra ori ca moartea,/ ne-ai ținut de mână, ca un tată,/ și din toate ne-ai făcut și partea” (Partea, p. 65). 

Trecerea prin labirint se simte fizic și spiritual, cele două planuri se intersectează pentru a justifica mitul personal, pentru a-l susține: „Din labirint țâșni o pasăre - / cântecul ei umplu Universul” (La Cnossos, p. 26). 

Dispariția brutală, implacabilă a iubitei aduce golul: „Prin mine bate vântul,/ În mine cade piatră,/ ridică-se Cuvântul/ prin lespedea de piatră!” (Prin mine bate vântul, p. 78). Și, totuși, semnul divin (Cuvântul) declanșează speranța învierii…

Dumitru Velea punctează volumul cu fotografii, desene, ilustrate, tablouri valoroase pentru a se justifica sieși: întâmplarea este posibilă, dureros de reală… Poemele au semne spirituale evidente: roua de sus, veriga sacră, lacrimă și carte, trecerea prin poartă, țipătul (Munch), vederea cu ochiul interior, noaptea-ziua, lumina ninsă…

Poemele au la început câteva versuri unitare, semn, ele dau consistență narațiunii lirice, susțin mirajul: „Trupul ți-a trecut/ prin sabie/ și sabia luminează” (p. 71).

Cine este Odette? Velea răspunde: „cu o mână să mă duci prin labirint,/ să mă înjunghii în camera obscură,// și cu cealaltă să-mi descoperi fața/ de sub cenușă, arsă de lumină!” (Odette, p. 27).  

Versurile au greutatea unor pași pe aleile eternității, lasă urme prin cenușa ființelor care iubesc și nu se pot apăra de iubirea lor: „după glasul tău, tremură stelele”; „de la îmbrățișarea ei, eu nu mai am brațe”; „pe tălpile tale scriu poeme”; fratele meu, destinul/ pe tine te-am cunoscut”; „în ochii tăi se limpezește cerul”;  „exodul meu” etc.

Sunt tablouri care se succed, curg spre un final în care bate vântul prin ființă și prin cuvintele poetului, o dramaturgie a destinului, poetul vede totul și acceptă ca pe un dat: poeme, epistole, ziceri ultime, abisuri. Istoria celor doi se imprimă de la început în memoria timpurilor: „Faptul că te-am întâlnit într-un tren și că semeni cu cea pe care am văzut-o într-o stampă, în prima zi a copilăriei mele, nu poate fi negat. El este tot atât de real ca și chipul tău întipărit în ochii mei. M-am întors spre tine ca planta spre sămânță. Două imagini se suprapun și-n jurul lor o linie subțire strălucește” (Te-am văzut în lăuntrul meu, p.7).

Tema centrală a volumului radiază indirect: Dumnezeu ne răpește ceea ce iubim cel mai mult. În fond, asta a dat El pentru noi, pe singurul său Fiu.

Poetul poate rezista prin poezia sa fragilă, scrisă lapidar pe nisipul sângelui…

 

Constantin Stancu ©