CONSTANTIN STANCU:
„JUDECĂTORUL ȘI JURNALUL ARS”
(Editura Universitară, București, 222 p.)
Scriitorul-cărturar Constantin Stancu, poet, prozator, eseist, cronicar literar, redactor (n. 2 noiembrie 1954, Hațeg), - laureatul, între multe altele, al U.S.R.-Filiala Alba-Hunedoara pentru admirabila lucrare de evocări literare „Arhivele de la Hațeg. De la neantia la vâltoarea sufletelor” -, revine cu al treilea volum din ciclul romanesc „Vadu Ars”, o scriere la obiect despre viața dintr-un orășel de provincie, monoindustrial, începând de prin 1989 până mai în urmă cu puțini ani, ultimul episod prozastic databil făcând trimitere la mitingul din 10 august 2018, când împotriva protestatarilor din Piața Victoriei s-au folosit gazele lacrimogene...
„Vadu Ars” (Editura Rafet, 2016), „Migranţi fără
bagaje” (Ed. Limes, 2019) și recentul volum „JUDECĂTORUL ȘI JURNALUL ARS” (Ed.
Universitară, 2021) evocă, cu accente de frescă socială, viața din orășelul
Vadu Ars (denumire simbolică probabil a Hațegului, dar sugestia topografică
poate trimite și la fostul orășel siderurgic Călan sau alte localități în care,
după 1989, viața monoindustrială a fost destructurată în numele economiei de
piață, lăsând în urmă paragină și comunități debusolate, în timp ce „băieții
deștepți” au știut să se replieze repede și să devină profitorii escroci ai
perioadei de criză care nu s-a încheiat nici după decenii întregi de
„tranziție”... Ceea ce s-a întâmplat cu Vadu Ars este specific în general
societății românești postdecembriste, generând tristul fenomen al migrației,
angajând milioane de români, în țări europene dezvoltate (Spania, Italia,
Germania, Anglia ș.a.). Toate aceste aspecte, urmărite cu viziunea unui realism
critic pliat pe realități și „cazuri” concrete, prelucrate desigur cu vocație
ficțional-artistică, se regăsesc în cele peste șase sute de pagini ale
ciclului. Factorului politic opresor ajuns în ipostaze exacerbate îi ia locul,
după „loviluția” din decembrie 1989, un capitalism veros, aservindu-și destine
pentru a le stoarce de vlagă în goana după profit, creând astfel o altă
„exploatare a omului de către om”, mult mai tiranică și perfidă (în capitolul
final, al XXIII-lea, foștii salariați de la uzina din Vadu Ars își vor crea un
cont al lor pe facebook unde vor posta fotografii cu aspecte din vasta uzină și
cu ingineri și meseriași de tot felul, dorind astfel să păstreze vie imaginea
combinatului, o adevărată „arhivă a absenților”: „Mastodontul a făcut legea în
zona aceea monoindustrială. Viața lor, bună sau rea, cu poluare și fără
poluare, a picurat acolo. Doreau să conserve ceva din toate acestea.
Generațiile care vin să nu uite, să știe cum au trăit părinții lor și bunicii.
Era o furie discretă, lentă.”).
Reprezentantul acestei noi „caste” de „ciocoi” este
fostul ofițer de informații al Securității județene, Moise Buzatu, devenit
patronul unei mari companii cu puncte de desfacere în țară, inclusiv în
București, unde este trimis un salariat de încredere pe nume Lucian Tătaru să
se ocupe de afacere. Dar totodată, în apartamentul vecin acesta îl are
colocatar pe adolescentul Edi/ Eduard, fiul patronului, înscris la un club de
fotbal și urmând în paralel cursurile unui liceu sportiv, în ideea devenirii
tânărului „vedetă” în domeniu, potrivit pasiunii și dorinței tatălui de a-și
vedea odrasla („marionetă în mâna tatălui”) propulsată în această poziție
socială privilegiată („facultatea, fotbalist de top etc.”, „ei plătesc pentru
asta oricât”). Pe linie sportivă, de fiul patronului se ocupa în mod special
Toni Vasile, preocupându-se „să-l introducă în lumea bună a oamenilor de
fotbal”.
Numai că Edi, încălcând statutul de „marionetă” a
tatălui, se lasă cucerit de Estera, fiica medicului Miron Man și nepoata
profesorului Gheorghe Man, om cu o remarcabilă viziune morală și un deosebit
orizont cultural, un fel de „înțelept” pentru nepoții lui de care era mândru
(Alexandru îmbrățișase filosofia, Estera religia iubirii de oameni iar Mircea
era „nutriționist”), îndeosebi pentru tânăra care îl consultă deseori în
diferite privințe, inclusiv în faptul de a se fi dedicat unei Asociații
creștine de binefacere, dar și în relația cu sportivul Edi, interzisă categoric
de tatăl-patron, sub pretext că fiului i s-ar fi „deturnat” astfel proiectul de
viață/ menirea, la care familia lucra din plin. Din această cauză își va pierde
slujba bine plătită și Lucian Tătaru, reprezentantul filialei din București a
companiei lui Moise Buzatu, imputându-i-se scăparea din vedere a tânărului,
care se întâlnea deseori cu fata iubită, acesta mergând împreună să o prezinte
familiei la Vadu Ars. Fata va fi expediată cu trenul la București, Toni Vasile
va fi concediat, iar Tătaru își pierde funcția de diriguitor al afacerilor la
București, tânărul Edi fiind retras și, după o severă „lecție” de morală
ciocoiască, urmând a fi trimis „la alt club, în Ardeal”, mai exact la Cluj.
Destituit din funcție, Tătaru – care știa deja că
„lupta pentru supraviețuire pe piață e tot mai dură”, - se va angaja la o firmă
concurentă, dând în vileag „reetichetarea” unor produse vândute ca aparținând
firmei, ceea ce duce la deschiderea unor procese de către titularul mărcii în
ideea unor despăgubiri consistente. Amenințat și cu părțile sociale, Moise
Buzatul înțelege exact spusele angajatului avocat Anton Lemnaru (primejdia
„falimentului”) și hotărăște să treacă firma pe numele fiului, care mai avea
doar câteva luni până la terminarea liceului, iar el să devină administrator
(„fac ce vreau eu, dar salvăm afacerea”), deși „altele erau preocupările lui la
Cluj”...
Ingenuu și departe de a înțelege în profunzime multe
lucruri din viața oamenilor și a Capitalei, Edi fusese atras de tânăra serioasă
în cadrul asociației creștine, numită de ea „biserica iubirii” tocmai pentru că
toate activitățile în care se implicase vizau ajutorarea, binefacerea, iubirea
față de semenii încercați. Foarte interesante discuțiile dintre unchi și nepoți
vizează atât vechi precepte platoniciene (adevărul, binele, frumosul) adecvate
la viața și lumea concretă, cât și aspecte și idei privind postmodernismul
(„ceva cool pentru generația noastră”, după credința nepotului Alexandru),
eliberarea de prejudecăți (inclusiv ieșirea din „colivia dogmei” și „eliberarea
de frică”, recomandate tinerei), relativismul valorilor, despre migrațiune,
putere și Dumnezeu ori despre „noua paradigmă” a vieții moderne. Ba, martoră și
la un caz de răpire a tinerei Luminița, fata unui „demnitar, om cu influență”,
Estera (nume cu simbologie biblică, rezonând cu caracterul fetei), revenindu-și
cu greu din scena care se petrecuse în apropierea ei în parc, înțelege exact în
ce constă traficul de persoane (obligate să se prostitueze), aducător de mulți
bani și practicat de anumite „găști” ce acționau în orașe și alte localități.
În sfârșit, contactată de un coleg îngrijorat de la asociație, vechiul
simpatizant Nelu Sărăcin, după ce a văzut-o la televizor în imaginile cu
răpirea fetei, Estera promite să se întâlnească cu el în alt loc, nu în parcul
în care își dăduse întâlniri cu fostul iubit Edi, relație din care se retrăsese
cu demnitate.
*
Dar romanul are un prim-plan dominat de judecătorul
pensionar Teofil Ciocan, care, dorind să părăsească municipiul în care
funcționase la Tribunalul Județean (probabil Hunedoara), își cumpără un
apartament în Vadu Ars, în ideea de a-și petrece anii bătrâneții și a se
liniști după munca atât de stresantă. Se împrietenise cu Pompiliu Topor, fost
tehnician agricol cu pasiunea tâmplăriei și proprietar al unei cabane undeva la
marginea localității. Acolo va fi invitat de amicul său, încercând să uite
multe din necazurile vieții, inclusiv faptul că în urmă cu vreo trei ani soția
îi murise din cauza unui cancer la sân. Plimbările prin oraș, plăcerea de a
mânca shaorma de la un magazin alimentar, preparată de un fost bucătar la
cantina muncitorilor din combinat („apelați la băiatul – îl invită acesta -, am
servit miniștri, directori, patroni străini, mulți veneau pe la combinat, fie-i
țărâna ușoară, adică, fie-i zgura ușoară, că bine mai era pe aici”), ca și
plăcerea de a „împrumuta” din cutia de corespondență a unui vecin de pe scară
cărți și periodice, pe care după câteva zile le punea înapoi, ca și multe alte
aspecte din urbea în care se mutase, toate acestea sunt evocate de autor
încercând să pătrundă în psihologia personajului, a cărui obsesie este aceea
privitoare la îmbătrânire. Recentul pensionar Teofil Ciocan își propune să-ți
schimbe modul de viață (renunțând la sedentarism, reducând timpul de lucru pe
calculator, să practice „mersul pe jos” care „e terapie”, să facă plimbări în
natură, pe dealuri și pe malul râului, să se implice în administrarea
gospodăriei, să fie atent la alimentație, să meargă cu bicicleta, ba chiar să-și
creeze un cont pe rețeaua de socializare etc.). Pe lângă ieșirile împreună cu
tehnicianul, fostul judecător îl întâlnește pe economistul Ioan Jude (un alt
personaj din volumele precedente), devenit acum șeful unei firme de
consultanță, întrucât meseria de jurnalist „nu mai rentează”. Căsătorit cu
doctorița Angela, Jude se dovedește foarte amabil cu Teofil Ciocan, care fusese
judecătorul din dosarul de lichidare a combinatului industrial din Vadu Ars.
Încercase să fie „patriot” cu oamenii, gândindu-se la consecințele nefaste ale
lichidării, dar timp de șapte ani, cât a durat procesul, el nu a făcut decât să
prelungească agonia mastodontului: „a fost o moarte lentă și sigură, atât am
putut face (...) legile economiei bat legile din justiție (...) Economia de piață
a spart calculele.” Desigur că au fost greve, chiar greve ale foamei în acea
vreme, când în sprijinul „cauzei pierdute” venise fosta avocată Ana Nor,
profesionistă, cunoscută încă din romanul precedent, despre care judecătorul
află că, după drama avută (sinuciderea iubitului, tot din pricina problemelor
de la combinat), aceasta s-a recăsătorit, a încercat să învestească în Vadu
Ars, a plecat prin Anglia și Germania, a revenit, dar totul era sortit
eșecului, întrucât „lichidarea combinatului a pulverizat totul”. „S-a născut o
altă lume”, declară fostul jurnalist Jude, care are acum „o activitate bună”
trăind „acceptabil”.
Un alt plan al romanului urmărește ceea ce se întâmplă
cu ascensiunea fulminantă a fostului ofițer de Securitate, patronul companiei „Diversum”
cu depozite imense și cu vânzări pe diferite piețe din țară. Cu o sută de
angajați, care munceau din zori până-n noapte, în noul sclavaj care-i lega
deopotrivă de locul de muncă și de interesele lor curente, firma „omului de
afaceri” prospera văzând cu ochii. Pe Moise Buzatu judecătorul pensionar Teofil
Ciocan nu-l vizitează, de aceea romanul dezvoltă paralel și separat capitole în
care acești protagoniști apar cu viața și interesele lor. Asta nu înseamnă că
Teofil nu știa că Buzatul era unul din rechinii economiei de piață, ajuns
celebru în zonă, banii lui deschizând toate ușile. Își construise o casă și
trăia pe picior mare. Devenindu-i soție, fosta vânzătoare Suzy, figură ștearsă,
are meritul de a fi mama lui Edi, fiul unic cu care patronul are mari ambiții.
Nici patronul din Vadul Ars nu era străin de pârghiile oferite de statutul
politic al unor cunoscuți. „Adevărul – scrie autorul - că mulți parlamentari se
aflau în spatele firmelor care controlau mărcile, apoi controlau vama, pe urmă
tarabele din piețe. Au prins firul cum se fac bani fără muncă. Angajau avocați
care să le apere interesele. Pe urmă curgea totul ca uns.”
Într-un capitol final, Teofil îl întâlnește
întâmplător pe Anton Lemnaru, „judecător de nădejde”, devenit (în urma unor
înscenări de serviciu din partea șefului său care aflase că acest coleg
râvnește la funcția lui, de „șef la tribunal” – „înscenare în stil mafiot”),
avocat și aflat cu treburi prin Vadul Ars. Îi recomandă să-l viziteze pe
patronul Moise, care tocmai avea necazuri cu neregulile din vânzarea unor
produse re-etichetate, uzurpând astfel prestigiul unor firme e-l chemaseră în
judecată. Avocatul este angajat pe loc în procesul companiei, apoi, revenind în
Vadu Ars, îi prezintă patronului situația reală, fapt care-l determină pe
acesta să treacă firma pe numele fiului, el devenind administratorul. „Mare
noroc am avut cu Teo, a simțit unde stă cașcavalul în Vadu Ars”, își zice în
sine avocatul Lemnaru, mulțumit de onorariile încasate.
Un mic roman de dragoste, deși finalizarea lui rămâne
cam în coadă de pește, fără a se instituționaliza legătura, îl constituie
capitolele în care autorul evocă cum protagonistul a cunoscut-o pe Dorina
(personaj și în romanul anterior), secretara biroului de lichidări și
consultanță al lui Ioan Jude, o femeie blondă, bine făcută, cam pe la 40 de
ani, mama unui fiu student IT la Timișoara, cunoscută în timp ce se întorcea cu
plasele de la piață. Om cu capul pe umeri, judecătorul se poartă respectuos cu
femeia, care de-a lungul întâlnirilor se deschide către o nouă iubire. Totul
este prezentat în mod firesc, fără efuziuni sentimentale, o apropiere a unor
oameni trecuți prin viață, rămași singuri (femeia fiind părăsită de soț) și
care vor regăsi liniștea și bucuriile vieții într-o apropiere sinceră,
dezinteresată, cu vizite reciproce: „Suntem maturi”, îi spune Teofil, „nu e
bine ca omul să fie singur”. Fragmentul de jurnal din finalul cap al XII-lea,
consemnând ziua în care a cunoscut-o pe Dorina, diaristul pensionar amintește
de îndrăgostirea filosofului Cioran, trecut de 70 de ani, de o femeie de 35,
care, spre a scăpa de „filosoful cabotin”, a devenit prietenă cu Simon, mai
vechea parteneră de viață a lui Cioran... Dar autorul, se pare, nu duce nici în
acest mic roman de dragoste povestea până la capăt, cum procedează în mai toate
episoadele (ne lasă să înțelegem iminentul faliment al companiei lui Moise
Buzatu, „realizarea” fiului etc.).
Totodată judecătorul pensionar, care-și recitește tot
felul de citate relaxante făcute în timpul când redacta deciziile la tribunal,
s-a decis să țină un jurnal, crezând în puterea terapeutică a scrisului: „Nu
pot să stau dacă nu scriu ceva, scrisul e un fel de terapie, dar e și un mod de
a transmite mesaje în lumea paralelă care ne înconjoară. Noi percepem doar zece
la sută din acest univers, restul pare un mister.” (I, p. 12). Sau micul
fragment de jurnal din finalul capitolului IX, încheiat astfel: „Scrisul mă
liniștește. Există și o judecată finală, ea are un sens mai profund – este o
răscumpărare, chiar victorie...”
De aceea jurnalul lui Teofil Ciocan din care se
citează evocă nu atât întâmplări și fapte zilnice, cotidiene, cât fragmente de
lecturi și reflecțiile sale pe seama acestora. Mai concret, pasiunea lecturii
îi dezvăluie noi cunoștințe, bucuros fiind că „după o viață de om, eu continui
să învăț” (II, 21) și descoperă farmecul scrierii cu pixul pe hârtie, după
folosirea zilnic și îndelungată a calculatorului (III, 29). Alte fragmente de
jurnal cuprind citate din cărți de știință umanistă, teologie, cultură,
futurologie, chiar anecdote ori știri insolite etc. Multe chestiuni privesc
noutăți din domeniul unor descoperiri științifice speciale, cum ar fi conceptul
psihologic de „prosopopeză” (schimbarea bruscă a personalității), disciplina
„neofiliei” (dorința excesivă de nou, inedit, extraordinar), „omul
unidimensional” (Herbert Marcuse), conceptul de „geeks” (subcultură
alternativă, eclectică, cu referințe la benzile desenate, mitologii moderne
intercalate și super-eroi), mai recenta monedă virtuală numită „bitcoin”
capabilă de revoluție economico-financiară sau scurte reflecții despre
„oxitocina” (substanța din corp de care depinde fericirea noastră),
„funcționarea holografică în lume” (principiu acceptat de fizica cuantică
conform căruia fiecare celulă conține în sine schema structurală a întregului
organism, cum fiecare atom conține întreaga istorie a lumii).
Aceste fragmente de jurnal, de una-două pagini, dar și
mai puțin, sunt reproduse cu italice în finalul celor 23 de capitole, intrând
oarecum în rezonanță cu conținutul evocat de autor. Am avea, așadar, a face cu
o alternanță de planuri și voci, de la evocări la persoana a treia auctorială,
la consemnări în registru „ionic” (v. terminologia folosită de Nicolae
Manolescu, după stilurile arhitecturale grecești, în evoluția romanului
românesc, de la „doric” / obiectiv și „ionic” / subiectiv, la „corintic”,
această din urmă manieră de creație fiind scriitura cu o mai complicată
configurație a construcției narative și creației artistice).
Apucându-se de citirea Bibliei, mărturisind că simte
nevoia să se refugieze „într-o lume absolută” (XVII), unde ideea de „revelație”
este esențială (XXII), magistratul pensionar Teofil Ciocan ajunge la ideea că
„Justiția divină este altceva”(VII) decât justiția pe care a servit-o el o
viață întreagă. Fiind un om viețuind într-o asociabilitate de spirit introvert,
juristul consemnează în finalul romanului că s-a retras în „bula” lui, convins
că „am creat dreptate”. Dar: „Una falsă, bazată pe legile altora, imperfecte și
ele, pe procedurile care puteau fi eludate și exploatate, pe oameni care s-au
grăbit. Nici nu era dreptatea mea. Am avut iluzia asta.” De unde întrebarea
dilematică: „Asta este sentința: Să ard sau să nu ard jurnalul?” (XXIII). În
acest fel, romanul capătă și un caracter eseistic, reflectând asupra ideii de
„justiție” și „justițiaritate”, fiind totodată și o devoalare a unei profesii
împovărătoare, de spectacol al justițiabililor, ba chiar una „mutilantă” dacă
amintim destinele unor colegi marcate de drame și tragedii: regretul
protagonistului de a nu fi stat mai mult lângă soția lui ucisă de cancer,
fostul judecător Turcu dat afară din casă de soție, bolnav, gândindu-se la un
azil, colegul pensionar Mircea Vijelie cu soția care și-a pierdut mințile sau
chiar avocatul Anton Lemnaru, victima unei înscenări mafiote pusă la cale de
șeful care-și vedea funcția în primejdie, ori prea bine figura tânărului avocat
Manole Bătrânu care îl sfidează pe un judecător înțepenit în plaivaz, incapabil
să deprindă noua tehnică, calculatorul și internetul... Autorul, lucrând în
domeniu și având pregătirea necesară, cunoaște bine mediul justițiabililor, din
care reține aceste câteva cazuri și, în general, imaginea unei profesiuni
ingrate, care aduce conștiințelor mai sensibile unele resentimente, păreri de
rău, remușcări, noi reconsiderări critice.
„Jurnalul ars” al judecătorului (doar titlul cărții
sugerează acest lucru, finalul concret fiind unul dilematic), stabilit la
pensie în „Vadu Ars”, lasă mărturia unei lumi pulverizate, încenușate, precum
toposul pârjolit de economia de piață postdecembristă... „O lume nouă se
naște”, un prezent „în flăcări”, în care fiecare om are viziunea sa, telenovela
sa, povestea sa. Fiecare are dreptatea sa, religia sa, fiecare „se vrea
stăpânul jocului”. Oamenii, afirmă nepotul Alexandru într-o discuție cu unchiul
Man, „vor să evadeze din realitatea strâmtă, să se elibereze de cătușe și
lanțuri, din colivia dogmei. (...) Tinerii reacționează primii...” În timp ce
adevărul „rămâne la locul lui, chiar dacă oamenii nu recunosc asta!” Noul timp
este materialist, pragmatic, violent chiar... Sunt multe considerații despre
cultură, artă, poezie, religie, filosofie, justiție, despre raportul antinomic
realitate – iluzie, unele datorate protagonistului Teofil Ciocan (nume sugestiv
pentru un judecător) și evidențiate în fragmentele de jurnal. Astfel de
reflecții sunt, de bună seamă, suficiente pentru a conferi o tentă eseistică
romanului și o semnificație aparte.
În totul, trilogia romanescă a Vadului Ars este o carte
care surprinde foarte bine, în registrul unui realism autentic, veridic,
probant cazuistic, viața românească din ultimele trei decenii, o tranziție
dureroasă, plină de exemple de ciocoism, de reușitele unor învârtiți, dar și de
eșecuri, neîmpliniri și monstruozități care, întâmpinându-ne și azi la tot
pasul, cu provocări noi, pare să nu se mai termine. E mărturia unei istorii
care, ieșind din matcă, își găsește cu greu vadul, și a unui timp ce a schimbat
fundamental fața societății românești, nu numai în noi fațete structurale, ci
și în mentalități de tip nou, după o „nouă paradigmă” în care globalizarea a
lucrat spornic, fiind asaltată în curând de imperativele curentului neo-marxist
de „political correctness” din universitățile americane, o ideologie desigur
greșită, dar care deja face victime și nu numai dincolo de ocean...
ZENOVIE CÂRLUGEA
Tg.-Jiu, 28-30 septembrie 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu