Dumitru Hurubă, CRIME ȘI STRĂLUCIRE... „Cartea este şi un pact de neagresiune pe care omul Hurubă îl face cu Dumnezeu, o împăcare profundă care i s-a descoperit în timp şi care dă sens şi eternitate, dincolo de gustul biruinţei, dincolo de siguranţa spirituală, dincolo de răbdare şi rezistenţă şi toate la un loc, plus eternitatea aşa cum am afirmat”

 

CRIME ŞI STRĂLUCIRE

 

Dumitru Hurubă caută să iasă din timpul său, privind ţintă la reperele pe care istoria i le pune la dispoziţie: Alexandu Macedon, Socrate, Apostolul Pavel, Maria Stuart. Fascinat de marile întâmplări care au schimbat lumea la un moment dat, scriitorul face o mică prezentare a căderilor şi a ridicărilor umane în cartea sa CRIME ŞI STRĂLUCIRE ivită la Editura Călăuza v.b, Deva - 2004, şi prezentată celor care îl iubesc chiar în ziua  în care autorul împlinea 60 de ani, un umorist în căutarea istoriei pierdute. Cartea este un fel de răspuns la întrebările autorului şi pe care societatea în care trăieşte nu i l-a putut da. În lipsa unor personalităţi autentice în societatea românească contemporană Dumitru Hurubă a inventat o carte care să prezinte astfel de tipologii care, evident, marchează viaţa fiecăruia prin mişcarea limitelor. Cartea este o lecţie de dragoste spusă de un om la apogeul vieţii, când priveşte în urmă şi în perspectivă, totodată, şi în toate aceste biografii strălucitoare, marcate de crime, vede puncte de spijin.

Cartea este şi un  pact de neagresiune pe care omul Hurubă îl face cu Dumnezeu, o împăcare profundă care i s-a descoperit în timp şi care dă sens şi eternitate, dincolo de gustul biruinţei, dincolo de siguranţa spirituală, dincolo de răbdare şi rezistenţă şi toate la un loc, plus eternitatea aşa cum am afirmat. Hurubă mărturiseşte în această carte că nu poate face abstracţie de lucrarea lui Dumnezeu în istorie cu oamenii şi că toate au un scop, un sens, toate se leagă în Dumnezeu şi asta pare a fi valabil şi pentru prezent. Privind în trecut, scriitorul dă o imagine a prezentului şi o perspectivă a viitorului, iar aceasta pare confortabil pentru oricine. 

Atenţia pe care a acordat-o acestor persoane şi a vieţii lor dovedeşte faptul că timpul are încă răbdare cu toţi şi că sunt lucruri pe lângă care trecem uneori, dar de care am avea atâta nevoie. Ideile se materializează în Biblie ține să spună autorul şi avem nevoie de idei valide încă pentru că: „Apostolul Pavel m-a învăţat şi mi-a ajutat să văd cu alţi ochi şi cu altă minte relaţia mea cu Dumnezeu; pentru că Alexandru Macedon a sădit în conştiinţa mea gustul victoriilor obţinute cu greu, dar cu atât mai frumoase”…

Dumitru Hrubă începe cu un CUVÂNT SENTIMENTAL – EXPLICATIV, dorind să ne atragă atenţia că aici, în haloul spiritual al cărţii, se petrec lucruri importante care dau sens şi putere memoriei umane, adică fără vise, fără o ţină precisă, fără viziune nu se poate trăi în lume, iar aceşti oameni despre care putem citi în carte au avut un mandat divin pentru a schimba ceva în această lume. Aşteptările prezentului ne arată că de astfel de oameni avem nevoie, care să forţeze limitele.

Cartea parcă ar acoperi un gol în cultura generală a generaţiei „Internet, Manea și Facebook”, care nu are habar ce înseamnă o viziunea corectă asupra lumii, dar până la urmă viziunea aceasta din umbră va schimba lucrurile, dincolo de lipsa personalităţilor de lângă noi, care să doarmă în iarba câmpului, să mănânce cu noi şi să moară  cu noi.

Privirea în istorie a lui Hrubă este necesară, răspunsul se impune de la începutul cărţii: până la urmă fiecare îşi va duce în spate crucea proprie, dacă nu -  va fi silit.

Cartea merită citită pentru lecţia de viziune pe care o propune şi de care avem nevoie, chiar acum.

În aceste vremuri în care scriitorii sunt în căutare de subiecte, de sondaje, de preşedinţi de tot felul, în aceste vremuri în care scriitorii învaţă să se iubească cu greu, din nou. Scriitorul Hurubă le arată la toţi sensul, apostolatul la care a fost chemat scribul modern, chiar dacă nu o vrea şi chiar dacă este cu ochiul pe gloria de o clipă a lumii.

Poate că în această carte scriitorul ar fi trebuit să fie mult mai curajos cu ideile care stau în spatele marilor oameni ai istoriei, poate mai mult „ tupeu”, ca să mă exprim cu un termen la comod, pentru ca mesajul să fie şi mai puternic, chemând la o viziune proprie asupra istoriei, aşa cum fiecare dintre noi o merităm. Dar, dincolo de toate, ne vom duce în spate crucea în fiecare zi ca pe o blândă povară ce ne schimbă în bine.

 

Constantin Stancu