Daniel Pișcu, CEL MAI MARE ROMAN AL TUTUROR TIMPURILOR... Editura Aula, Brașov, 2002

 

Dictatura realismului absolut la Daniel Pişcu

 

 

Un vis, un gând, poate obsesie la Daniel Pişcu[1] în anii studenţiei. Prin romanul său de frontieră, Daniel Pişcu ne propune Cel mai mare roman al tuturor timpurilor[2]. E titlu, dar e şi speranţă, e un ţel şi rezistenţă, totodată…

Romanul a fost scris în anii studenţiei, înainte de 1989, autorul a fost student la litere, a studiat literatura română, literatura universală, a studiat viaţa ca un salt spre altceva, i-a studiat pe colegii care aveau potenţialul să modeleze literatura română, s-a studiat pe sine. Era vreme cunoaşterii…

Firul roşu din roman e unul simplu: autorul povesteşte în amănunt, fără a pune la bătaie fantezia în mod explicit, viaţa din acea vreme a studentului care speră să devină persoană emblemă a societăţii.

Scrierea romanului s-a făcut zilnic între cursuri, studiu, iubire, coadă la cantina studenţească, călătorii cu autovehiculul de transport public, cu stresul fiecărui examen, cu năzuinţa de a sparge limitele impuse de sistem persoanelor care doreau să pună un semn vremurilor în care s-au trezit trăind.

Titlul e unul sfidător la adresa sistemului social din acea vreme: romancierul nu avea liber de la partid să scrie un astfel de roman.

Curajul studentului era unul atipic, declara în public faptul că scrie la un astfel de roman. Profesorii aveau reacţii timide, colegii îşi scriau operele, transpirau la examene şi vorbeau ironic la adresa operelor capitale ale literaturii. Ei erau chemaţi de focul generaţiei lor să redescopere limitele literaturii, era o chemare invizibilă, dar evidentă. Deşi condiţiile materiale şi administrative erau de obşte pentru studentul român în acea vreme, argumentele teoretice era evidente: se studia cu seriozitate opera marilor scriitori universali, cărţile artiştilor români, poeţii erau cunoscuţi din revistele literare şi din viaţa boemă pe care o trăiau. Viaţa boemă era emblema rezistenţei la munca forţată din acea vreme…

Daniel Pişcu a crezut în demersul său, a făcut aplicaţia cu talent, tenacitate, inconştienţă. El rezista prin scris. S-a format ca om scriind. A depăşit barierele impuse de regimul comunist. A legat prin acţiunea sa literatura bună a timpurilor care au fost înainte de generaţia sa, de literatura bună a celor inspiraţi şi, uneori, geniali.

Boema este simbolizată prin pofta de fumat. Trupul este biciuit de senzaţia savurării unei ţigări, studentul român pare a spune: „Dau Premiul Nobel pentru o ţigară”! Agresiunea asupra simţurilor este un surogat la agresiune propagandei comuniste din acea vreme, aceasta din urmă era o agresiune asupra persoanei. Daniel Pişcu pare indiferent la aspectul social, se concentrează pe viaţa sa, fără prea multe comentarii, dar asta spune totul: rezist prin artă! Prin inteligenţă era sfidată organizarea socială bazată pe directive, plan, muncă patriotică, angajamente… Inteligenţa nu părea a face parte din grupa „materiilor prime” în acea perioadă socială din România…

Romanul are calitatea de a prezenta un film realist al vremurilor care au fost în ţară. Aduce în prim plan personalităţi ale literaturii române actuale care atunci erau onorabili studenţi cerşind o cartelă la cantina studenţilor, vânând o ţigară, organizând o întâlnire cu o prietenă, boemi într-un bar de zi cu oferta limitată, prezenţi la examenele de an, absolvind facultatea cu note mari. Era marii nebuni ai literaturii: ei puteau să scrie cele mai mari opere cu uşurinţă şi detentă.

„Toate personajele trebuie să le reliefez bine. Fiecare cu caracterul său:Al. M.: savant, boem; R.B: bun lingvist, uneori vulgar, bonom de multe ori; I.S.: inteligent, spiritual; R.I.: dă rar pe acasă, dar e băiat bun. Poate îl bag pe Cherciu cu obsesia lui pentru „igienă” şi dorinţa sa de a dormi la timp… Păcat că ideea de a scrie această „schiţă” mi-a venit doar acum, spre sesiune, şi nu prea am timp s-o fac cât mai reală. Să nu uit discuţiile de la masă (pariul cu Iulică, că voi agăţa o fată… în cantină) etc.”   

Sunt personaje care trăiesc live, sunt online cu epoca lor şi cu ei însăşi, fac efortul de a ieşi din timpul lor gri şi a marca istoria literară, conştienţi sau nu: Ion Stratan, Alexandru Muşina, Romulus Bucur, Florin Iaru, Radu Călin Cristea[3]…  

Sunt creionaţi profesori de excepţie de la facultate, se reţin până şi numerele de autobuz, de tramvai sau mici reclame mai puţin prezente în viaţa capitalei în anii şaptezeci-optzeci. Bucureştiul nu avea nevoie de reclame atunci…

De remarcat dialogul dintre personajele ireal de reale, active şi stresate, inteligente şi talentate, avide de cultură şi de vicii necesare sau închipuite, apoi enumerarea unor opere literare de excepţie sau a unor mari scriitori, acestea fac din roman un script (film) care şi-a depăşit epoca, lumea seamănă mai mult cu studenţii de la literatură decât cu viaţa de zi cu zi din acea vreme. Pişcu o ştia, a acceptat aventura. Este chiar el personaj, un personaj care scrie un roman în care poate include pe oricine, e dictatura democraţiei absolute la care numai un poet ar fi putut visa.

„Eu: Nu mi-e frică de examene pentru că am idealul romanului meu.

Stratan: Eu îţi scriu postfaţa.

Eu: Nu mai ai ce scrie pentru că voi fi şi critic…

Stratan: Şi autocritic…”

Dialogurile dintre studenţi demonstrează potenţialul acestora în faţa viitorului, sau efortul de a căuta formula potrivită pentru operele lor aflate în proiect permanent, ştiau că pot fi scriitori, dar nu au aveau tot timpul la dispoziţie, sistemul era potrivnic, cenzura era pe faţă, toată lumea ştia...

„D.: Zi-i, zi-i, Sandule, eu notez totul.

Al-M.: Tu vrei să spui tot la Agie!...

D.: La Agenţie, la Agigea, agea miilor…

Al. M.: Taci odată! Taci odată!

D.: Zi, Sandule, zi, eu notez totul.

I.S.: (după ce spune ceva în stilul-i caracteristic, pe care nu l-am reţinut, relativ la metoda mea, a lui D): Închideţi lumina!

R.I.: Lăsaţi băiatul în pace să scrie. Aşa se face literatură…”

De remarcat acea replică: închideţi lumina! Replică aproape de realitatea imediată. Înainte de anul 1989, în România, se închidea… pe bune! Acum această replică ar trece neobservată, atunci te costa chiar facultatea…

Daniel Pişcu scrie frust, nu adaugă la script fapte sau vorbe care nu s-au spus, pare a fi de un realism dus la extrem, e un stil exemplar care demontează că este un original până la capăt, dar simte marea temă a vieţii, pune ureche la pulsul epocii, priveşte spre timpul care va veni. Acest lucru se sesizează din cuvinte, din replici, din boli, din foamea cea de toate zilele care a dat un impuls extraordinar multor studenţi.

A fost altceva, era o afacere privată într-o lume care nega afacerea. Detaliul merge până la limită: manuscrisul romanului a fost dactilografiat în 9 august 1997, în bucătărie, ora 18,00, Braşov, în apartamentul său de profesor de la etaj, semn că studentul a reuşit să treacă marele test al vieţii, dar nu a renunţat la filmul necesar într-o lume în mişcare, pregătită mereu să citească cel mai mare roman al tuturor timpurilor. Sau să-l refuze, ori să-l cenzureze…

 

 

Constantin Stancu

Noiembrie, 2012.

  

 

---

[1] Daniel Pişcu, n. 1954, poet român, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Braşov, a absolvit Facultatea de Limba şi literatura română, secţia română – franceză, în cadrul Universităţii din Bucureşti, între anii1975 – 1979.

Autor al cărţilor: debut în volumul de poeme Aide-mémoire, Ed. Litera, Bucureşti, 1989; Scrisorile de acasă, poeme, Ed. Vlasie, Piteşti, 1995; Titlul poemului este aforism, poeme, Ed. Axa, Botoşani, 1997; Mă chemau păsările, roman, Ed. Augusta, Timişoara, 2000; Game, poeme, Ed. Aula, Braşov, 2002; Cel mai mare roman al tuturor timpurilor, Ed. Aula, Braşov, 2002; A venit un iepuraş (Azi Isus a înviat), Ed. Augusta, Timişoara, 2003, carte pentru copii; " Jucătorul de cărţi", poeme, Ed. Vinea, Bucureşti, 2006.

A debutat în revista Amfiteatru în  anul 1978 .A fost membru al "Cenaclului de luni" (1977-1983). A debutat în volum în anul 1989, cu "Aide-memoire", Ed. Litera, Bucureşti. Colaborează cu poezie, proză, eseuri și articole de critică literară în reviste literare: România literară, Timpul, Interval, Convorbiri literare, Vatra, Bucovina literară, Euphorion, Poesis, Contrapunct, Familia etc.

 

 

[2] Daniel Pişcu, Cel mai mare roman al tuturor timpurilor, Editura „Aula”, Braşov, 2002, colecţia „Frontiera”, coordonată de Alexandru Muşina. A absolvit liceul teoretic la Haţeg în anul 1973, coleg cu scriitorul Constantin Stancu. Ţinând realismul romanului său, Daniel Pişcu a făcut menţiuni despre colegii de liceu de la Haţeg. 

 

[3] „Mă sprijin de bustul lui Eminescu. Îmi zic in gând: „Ajuta-mă, Eminescule, ca, daca nu o sa pot scrie o poezie buna despre tot ceea ce vad eu aici, sa scriu măcar o schiţa, o nuvela si memoria sa nu-mi joace feste in lipsa unui aparat „memorial minune". De trei ori mă rog in gând in acest fel la Eminescu al cărui chip încurajator e sculptat pe un soclu, in spatele meu, tangent la el. trece domnul Nicolae Manolescu, in costumul lui kaki. Îmi place costumul. Îmi place si omul, deşi nu-l cunosc încă decât de la TV. Dar îmi amintesc ca alaltăieri i-am dat buna ziua si mi-a răspuns”.