Jurnal liric cu bandajele poeziei pe trup
Poetul și anotimpurile sale, așa ar fi tabloul proiectat de Nicolae Crepcia
în volumul Nu-mi spune că nu plângi*,
poezia rămânând ultimul refugiu, definitiv. Editura CronoLogia a girat apariția
lui în anul 2023, susținând poezia de bun simț, echilibrată, egală cu modelul
de aur ce i s-a dat poetului cândva, la început de zicere.
Autorul se rupe conștient de tumultul lumii, se reîntoarce la cele
esențiale: iubirea, poezia, natura, anotimpurile, credințele, speranțele,
lumina care mișcă istoria în direcția ei liniștită, răcoroasă, ca o dimineață
de toamnă când toate fructele sunt coapte. El cântă lucrurile simple care aduc
fericirea unui om, este și un jurnal liric, poemele nu au titlurile presupuse,
au doar stările care dau culoare vieții. Sunt stropi lirici pe o mare dinamică,
elastrică.
Chiar de la început, poetul scrie: „Pe răni îmi scriu poemul”… Este declarația de stare, suferința, care vine cu timpul hain, cea care limpezește etapele. Ajuns la o vârstă a bucuriilor esențiale, el acceptă frumusețea ascunsă a versului, lumina care bântuie tăcerile, câmpul cu maci, anotimpurile departe de o lume înclinată…
La finalul jurnalului său de rezistență prin poezie, Crepcia constată că timpul
are o valoare absolută, ascunsă în ceasornic, ieșirea din timp fiind la limita
disoluției și a mirajului. „Aruncă iubito ceasornicul/ ucigașul timpului/
clipele le vom măsura de acum/ în iubire/ scapă iubito/ de apocalipticul
orologiu/ și vino să ascultăm împreună/ ultimul plâns al zeilor” (p. 120).
Izbânda asupra timpului se poate realiza prin iubire, împreună cu iubita din
versurile care au semne de aur și timp. Zeii au fost învinși de iubirea
pământenilor, mereu prezentă.
Constatarea ultimă, venită din ecourile timpului curs, îl apasă și-l
eliberează pe poet, nu se simte legat de lucrurile trecătoare, a obosit într-o
lume a concurenței și în goană după dimensiunea materială, pierzând partea
ascunsă a existenței: „Și iată-mă azi în anno domini 2022/ îndeajuns de sărac/
și îndeajuns de trist/ și îndeajuns de bătrân/ și îndeajuns de singur/ orice
mi-aș dori/ la nimica nu-mi mai folosește” (p.47). Ar putea fi o resemnare a
ființei, dar este, mai degrabă, o eliberare necesară. Posibil salt în abisul
cuvintelor nerostite.
Privind la doi puiuți în cuibul lor, cu pasărea moartă sub cuib, ei nu
realizează că sunt la limita existenței, iar poetul poate constata neputința în
fața morții prezente și viitoare, planând deasupra cuibului: „Îi privești fără
să te poți împotrivi/ și ți se rupe sufletul și durerea curge/ chiar și prin
bandajele de poezie/ cu care te-ai înfășurat” (p.7). Tabloul face parte din malaxorul
zilei, sunt fragmente de evenimente pe care omul nu le mai prinde în memoria
lui. Poetul, atent, vede aceste istorii, aparent banale, care fac parte din
marele echilibru care înseamnă viața cea de fiecare zi.
Depășind limita zilnică, poetul zărește dincolo de aparențe, moartea este o
eliberare, o evadare din această realitate cruntă și frumoasă, este pasul făcut
peste mirajul de fiecare zi: „Nu moartea nu se arată/ în toată hidoșenia ei/ ci
viața/ o speranță mucegăită/ mereu mereu mereu neîmplinită/ Moartea vine ca o
eliberare/ din durere/ a luminii” (p.11).
Maturitatea sufletului îl pune pe poet în fața întrebărilor esențiale,
răspunsurile vin brutal, fără cenzură: „Ești ceea ce ești/ Însă iubind/ devii
lumină/ dar nu oricum ai face/ numai murind/ ajungi în cer” (p. 59). În aceste
versuri cizelate până la fibra cuvântului, există ceva din muzicalitatea
pierdută a folclorului profund al satului, ceva din filozofia omului simplu
care ajunge în situația să-și pună aceleași întrebări ca filozofii de meserie:
viața, iubirea, moartea, pasul peste limită…
Prezența țăranului, care face pâinea bună, rumenă, ca-ntr-o rugăciune, este
emblemă pentru poet, de acolo vine viața, simplu, prin metamorfozele din
natură, în plin câmp roditor: „Câți? Oare câți mănâncă pâine fără să știe/ cum
arată bobul de grâu?/ În bobul de grâu este esența vieții/ bobul de grâu este
chipul Domnului/ Dumnezeul nostru/ care ni se dă nouă/ spre trudă către ființă/
(…) Când va pleca și ultimul țăran/ Dumnezeu va stinge lumina” (p.106).
Prezența poeziei este un eveniment, este asemenea unei revelații personale, o rugăciune în care se află toate răspunsurile lumii la întrebări care nu s-au pus, la întrebări puse din neștiință.
Pentru scrib poezia sa este starea absolută, cititorul este invitat să ia
parte la această absență prin prezența cuvântului nerostit. Este liniște în
univers, una abisală, în lipsa unui poem: „Liniște descurajantă/ liniște
îngrozitoare/ liniște care ne autodevorează/ din când în când tristețea se
mută/ de pe un scaun pe altul/ din nou amânata/ nașterea poemului” (p.85).
Istoria este crudă, tinerețea nu se mai întoarce, vremurile care au dat
naștere la semne în cetate, au căzut, rămâne amintirea: „Cadavrul Combinatului
Siderurgic/ în descompunere/ deasupra/ în zbor tot mai înalt/ corbul cu inel în
cioc/ Hei/ hei/ hei prietene poet/ pe ce ți-ai risipit tu/ toată tinerețea ta”
(p. 76). Este prăbușirea în istorie, cadavrul care nu mai învie.
Citind aceste poeme, cititorul va descoperi un poet împăcat cu soarta sa,
mulțumitor pentru mirajul oferit de poezie: sufletul
tău ia forma poemului; ne plimbam de mână prin visul luminii; întunericul ar fi
mort; iese pe ușă tăcerea; parcă toate stelele cerului/ s-au strămutat să
lumineze/ în iarbă; satul pustiu/ Dumnezeu singur/ pe uliță/ în curând/ va
pleca și El etc.
Marea este un miraj care atrage ființa spre eternitate, spre infinit, acolo
se pot reface lumile pierdute: „Tropotul căluților de mare/ pe țărmul poeziei/
și nechezatul lor purtat de briză/ încolo și încoace/ pescărușii cu țipăt
răvășitor/ în dreptul ferestrei deschise spre larg/ și soarele spălându-se pe
ochi/ cu toată marea” (p.78).
Nicolae Crepcia ne îndeamnă să privind întregul, nu numai partea, acolo se
află secrete care ne fac să fim mai îngăduitori cu destinul: „Cum mai
fascinantă-i măreția ninsorii/ decât fiecare fulg al ei luat în parte/ cum
plânsul în întregul lui/ e mult mai înduioșător/ decât fiecare lacrimă” (p.
36). Dreptul la plâns vine ca o recompensă a celui care se eliberează de
greutatea propriului destin.
Cu acest volum, poetul confirmă un prezent continuu în poezie, prin poezie,
cu poezia pe umeri. Sunt și poeme care vin din umbrele zilelor, unele repetă
motive care s-au mai practicat în
poezie: tu nu exiști cu adevărat; stânca vieții; umbrela singurătății, orb am deschis
ușa poeziei, lumea este o iluzie nițel mai mare etc. Unele poeme nu sunt
forjate la maxim, sunt doar notații lirice, ele fac parte din economia vieții
unui poet, dar autorul și-le asumă ca o dovadă a stării de miraj în care intră
ființa în prezența lor. Dar, iată, vine „noaptea când Dumnezeu aprinde
felinarul lunii” (p.79) și planurile se schimbă, el are puterea de a plonja în
miezul fierbinte ale trăirilor esențiale fără teama de a trăda poezia.
Grafia poemelor este simplă, semnele de punctuație sunt omise voit, zicerea
este eliberată de cenzura de fiecare zi, jurnalul liric se desfășoară cu încredere.
Poemele nu au titlul în mod voit, cititorul are libertatea să-și aleagă titlul
cel mai convenabil, cel care ar putea defini un poem, dar scriitorul evită să
fixeze ideea în poem, lasă o undă relativă, care sporește misterul. El se joacă
de-a poezia cu nonșalanță, ar dori să ne spună că pe ulița poeziei va fi cândva
pustiu. Timpul a spulberat multe realități, a rămas ecoul în urma plânsului zeilor
din urmă.
Constantin Stancu
*Nicolae Crepcia, Nu-mi spune că nu
plângi, poeme, 127 pagini, Sibiu: Editura CronoLogia, 2023.
Text publicat în revista „Boem@”, nr. 12/2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu