Proza tranziției: Pe strada Malaxorul mai trăiește un câine

 

Constantin Stancu 

 

                   Pe strada Malaxorul mai trăiește un câine

 

(Fragment din romanul Vadul Ars)

 

 

Povestea inginerului Steiner care lucrase în combinat l-a pus pe gânduri pe Ilie Talan. Brusc, se simţea singur, fără speranţă. Ceva s-a rupt în viaţa lui, nu o putea spune în cuvinte, dar sentimentul îl copleşea. Ruptura dintre generaţii, dintre epoci în Vadu Ars l-a marcat, îl marchează, e o presiune care mereu creşte. Lumea nu înţelege, nu poate explica. La vârsta sa trăia marile speranţe, dar poate nu era aşa. Când s-a întors acasă, s-a trezit singur în apartament. Nu sosise Ana, nu avea cu cine să schimbe o vorbă. De spectacolul trist de la televizor s-a săturat, aceleaşi vorbe, cine era în opoziţie repeta aceleaşi fraze, cei de la putere erau ironici, persoanele nu se schimbau, formatorii de opinie păreau preocupaţi să incinte lume, luau vorbele din gura invitaţilor, păreau mai deştepţi, mai independenţi, obiectivi, dar mimau totul, erau plătiţi pentru acest spectacol. Până la urmă moderatorul devenea vedeta, politicianul, cetăţeanul turmentat, care nu ştia când era vremea adevărului şi când vremea dialogului, a glumei.

Pe drumul de la familia Steiner până acasă a văzut un spectacol trist. Pe strada Malaxorul era o casă părăsită, doar câinele mai locuia acolo. Animalul refuzase să părăsească curtea şi zona, îl hrăneau vecinii, trecătorii, copii care mergeau la şcoală, îi aruncau mâncarea din pachete. Câinele era mereu dispus să comunice prin gard cu cineva, aştepta un pachet. Lui Ilie Talan i-a părut rău pentru că nu a avut ceva la el să-i dea câinelui, câinele părea vesel, aştepta felia de pâine cu unt care nu mai venea.

Ajuns acasă şi-a preparat un ceai de plante medicinale, a pus lămâie în lichidul roşiatic. A început să bea, să mediteze la evenimentele din zonă. Când totul părea pus la punct, ceva nu era în regulă. Ana avea dreptate că în zonă „recuperarea” fierului vechi devenise afacerea de bază, poliţia nu reuşea să finalizeze un dosar, paza specializată nu putea da informaţii. Citise într-un ziar de afaceri că în Turcia industria metalurgică luase avânt, crescuse cu peste zece la sută, avea materie primă de la noi, ceva nu era în regulă, fierul ajungea rapid în Portul Constanţa, vagoanele erau mereu programate pentru ruta asta. Cei de la Bucureşti se făcuseră misterioşi, până şi directorul Ardelean tăcea uneori, nu mai avea acea furie, acel avânt pentru a duce planul la bun sfârşit.

Ilie Talan şi-a reamintit seara aceea de duminică în care directorul l-a sunat acasă, i-a spus că sunt chemaţi la direcţia de finanţe, acolo a avut surpriza să constate că finanţistul şef le reproşa colaborarea cu recuperatorii de fier vechi, informaţia venise pe linia serviciilor secrete, cei de la finanţe i-au dat credit şi au acţionat. Învinuirea era directă. Aici Ilie s-a oprit din meditaţie, a sorbit din ceaiul roşiatic, parcă era din fier ruginit, fructele de pădure îi dădea culoarea aceasta.

Îi venea greu să-şi amintească ziua de luni în care a poposit cu directorul Ardelean la direcţia de finanţe, una din zilele în care a realizat că sistemul funcţiona altfel, că banii veniţi din afacerea cu fier vechi era o mină de aur pentru toţi cei de la putere. Nu înţelegea de ce guvernul nu interzicea afacerea asta. Mii de vapoare au adus minereul în ţară, în mulţi ani, din zone depărtate, acum ne scăpa printre degete uşor, pe un preţ de nimic.

Episodul acesta l-a rezolvat cu juriştii din uzină, s-au consultata şi în toate procesele au introdus fiscul, brusc, cei de acolo au devenit nervoşi, nu le convenea situaţia, erau împinşi în faţă, dar lucrurile se degradau vizibil şi statul trebuie să sufere consecinţele… Ilie şi-a amintit ziua în care împreună cu juriştii au ticluit o adresă la fisc prin care îi invitau să pună sechestru pe averea din combinat, a fost un scandal monstru, dar de frică, inspectorii de la finanţe au acţionat… S-a ajuns la o tensiune în zonă, creditorii cu avocaţii se aruncau pe utilaje, apoi constatau că nu puteau face nimic. Juriştii i-au spus lui Ilie că într-o zi un executor judecătoresc a fost bătut de un creditor, încasase un onorariu mare pentru executarea silită, apoi lucrurile s-au blocat…

*Text apărut în revista „Actualitatea literară”, nr. 127 (nov-dec)/2023