Proza scurtă a poetului Ioan Barb, Îngerii lui Bologan, Editura Neuma, 2022... O lume aspră, oameni care luptă pentru dreptul lor la timp, aflați mereu între două zone: epoci diferite - comunism, libertate; războaie, căderi economice; singurătate, iubire - neiubire; abandon și prezență; orbire și viziune...

 

 

Calea Regală în proza poetului Ioan Barb

 

Cartea Îngerii lui Bologan, proză scurtă, dar cu bătaie lungă, constituie pentru scriitorul Ioan Barb ocazia să reconstruiască literar o lume aparent abandonată, să adauge câteva fraze la istoria din zona Streiului, la istoria din Valea Călanului, locul unde trăiește cu speranța pe umeri. Este o antologie apărută la Editura Neuma în anul 2022. Sunt schițe și texte despre viața oamenilor simpli, afectată de meandrele istorie, de crizele de fiecare zi, fără pretenția de a fi mereu învingători. 

Proza scurtă îi permite autorului să navigheze în contra curentului care s-a abătut peste comunitatea în care se petrec tot felul de evenimente, apar mitologii, legende, oameni care se izbesc de zidurile vremii.  O lume aspră, oameni care luptă pentru dreptul lor la timp, aflați mereu între două zone: epoci diferite - comunism, libertate; războaie, căderi economice; singurătate, iubire - neiubire; abandon și prezență; orbire și viziune... Oameni rămași singuri, abandonați de cei apropiați, prinși în lanțurile păcatelor de fiecare zi, afectați de prezența zeilor de tot felul, flămânzi și în deriva sufletelor rătăcite. Tineri aflați la limita dintre adolescență și bărbăție, maturizându-se brusc sub forțele sociale. Oameni fără casă, dormind în trenul de noapte, în locuri abandonate, sub cerul senin ca sticla. Realitatea crudă devine motiv de istorie locală.

Zona a fost una monoindustrială, oamenii au fost nevoiți să-și armonizeze ritmul vieții cu ritmul combinatului/ uzinei care oferea locuri de muncă, o existență la limita dintre normal și sclavie. Activitatea era una specifică sfârșitului secolului al XIX-lea, metalurgia cu poluarea specifică, dând viață în porții egale cu moartea, cu boala profesională. „Duda” uzinei, la fel ca trâmbițele de argint ale credinței, anunța începutul fiecărei zile. De aici, epopeea care marca oamenii.

În proza scurtă Viața la oarba, Ioan Barb descrie activitatea în pântecul mastodontului. Praf, zgomot, lipsa luminii, muncă brută, animalică, oameni căzuți sub ruina vieții. Peste toate se desfășura ideologia muncii fără frontiere, specifică perioadei comuniste. Cu securiști, activiști de partid, vizitele puternicilor zilei, oameni bulversați de evenimente neprevăzute. Atelierul ca o închisoare din care se evada greu, viața își cerea prețul. Această presiune imensă cerea reacții pe măsură, viața la limita nebuniei și a abandonului. Personalitatea umană reacționa, ființa era pusă în situația să reziste sau să evadeze din realitate. Aceste reacții le prinde scriitorul în textele sale, unele par rupte din filmele suprarealiste, dar nu au fost fantezii de moment, au fost momente reale de existență sub presiunea timpului.    

Schița care dă titlul cărții descrie viața lui Bologan, om simplu, bun meseriaș, depunând eforturi disperate pentru a trăi: confecționează îngeri de tablă pentru participanții la lungile pelerinaje religioase în locuri unde au trăit sfinții, așa numiți de oameni, dintr-o pornire pentru evadarea din realitatea de zi cu zi. Până și pelerinajele au o soartă tristă, la fel ca sfinții, la capătul epopeii îngerii de tablă nu mai devin marfa de sezon. Bologan este obligat să trăiască din ajutorul social acordat copiilor săi pentru dezabilitățile suferite - orbirea. Orbirea este și motivul pentru care omul caută soluții extreme, sacrificându-i. Final de destin, începutul umbrelor. În lume omul umblă orb, abandonat.

Sunt secvențe etalon pentru vremuri absurde, frumoasa femeie dispare sfărâmată de utilajele industriale cu numele iubiților tatuate pe coapse, ca un manuscris de carne. Iubirea în ceața absurdă a vremii. Casa este părăsită de oameni, un unchi rămâne fără locul său din cauze patimii pentru femei, hoinărind prin timp și ulițe simple. Un alt personaj este atins de lăcomie, se îngrașă peste normal, nu poate ieși din propria sa poveste. O comunitate întreagă, formată din oameni harnici care își vând proprietățile, imediat după revoluția din 89, atrași de mirajul banilor veniți din cer, de la companii flămânde după proprietăți bogate în resurse minerale. Nimeni nu-și pune problema viitorului, vatra este abandonată în fața mirajului generat de noua paradigmă economică. O bătrânică rătăcește pe stradă, dorește un simplu ceai cald, o alta ar vrea să ajungă acasă apelând la autobuzul de transport special al militarilor. Este abandonată în zăpadă, dar și autobuzul, cu militarii cei viteji, rămâne împotmolit în nămeții imenși. Ofițerul este și el orb, acoperit de nămeții neiubirii. Destine în oglindă, indiferent de starea socială…

Un măgar hoinărind pe ulițele satului devine eroul de moment, el își știe drumului din sat la stână, deși stăpânul este absent. Animalul va plăti cu viața pentru dedicarea lui simplă, împins de o forță mai presus de oameni. Păduraru, cu uniforma și bocancii lui, cu arma în spate, generează teroarea pentru tânărul care a greșit prin ieșirile lui naive. Așa intră violența în sufletul copiilor, maturizându-i sub forme, cuvinte, uniforme, arme, bocanci de serviciu. În paharul cu votcă a stat un duh străin, a pus stăpânire pe om, l-a înlănțuit, moartea a venit ca o eliberare în fața duhului implacabil. Omul este în lanțurile puse de el pe un trup abandonat.

Fiecare poveste are tâlcul ei. Peste personaje apasă un destin parcă scris de o mână nevăzută. Ei nu văd dincolo de limita ființei, nu pot să evadeze din cercul în care au căzut. Iubirile sunt sub semnul suferinței. Soldatul naiv se maturizează brusc sub barbaria superiorilor săi. Apele negre ale inundațiilor, care vin peste comunitate, transformă oamenii. Lipsa iubirii face oamenii bolnavi. Între sărăcie și moarte este un simplu pas. Naivitatea se plătește scump. Copilăria se frânge brutal, încep responsabilitățile individului în fața vremurilor. Războiul îi afectează iremediabil. Este o comunitate în care toți se cunosc, toți suferă, toți se maturizează sub bolile epocilor.

Povestea lui Tulipan, armăsarul din localitate, mândria stăpânilor, este simbolică. Vine cooperativizarea și medicii veterinari îl castrează. În localitate au apărut tractoarele, ființa cea mândră nu mai are loc pe scena lumii. Medicii veterinari, veseli, se înfruptă din fuduliile animalului, după un ritual specific omului stăpân absolut peste destinele altor ființe. Armăsarul a devenit o umbră a arhetipului cal, un rebut al sorții. Destinul lui este simbolic, și vitalitatea oamenilor a fost distrusă de vremurile complicate din societate.

Temele, ideile din carte sunt sugerate de titluri reprezentative, orașul scufundat, la numărul 99 nu mai locuiesc oameni, parastas cu marile companii, bocancii pădurarului, dumnezeul din paharul cu votcă, nopțile unui proscris, cei învinși nu au loc între îngeri. Ioan Barb este un prozator care lasă semne în vremuri complicate, poet și redactor de revistă („Algoritm literar”), el știe să dea titluri semnificative textelor sale. Prezentul se împletește cu trecutul în narațiunile sale, mereu revin tablouri dintr-un timp abandonat, știe să toarcă firul narațiunii. Personajele, chiar afectate de soartă, au o personalitate a lor, au replici, rămân în cadrul stabilit de vremuri, se descurcă la limita dintre realitatea imediată și absurdul în care i-a târât epoca. Nu au nicio vină, ei rezistă, abandonează cu demnitate, mor/ dispar împăcați cu destinul. Sau orbi…

Momentele abisale sunt descrise cu profunzime: „Îl căutaseră peste tot. Mai întâi prin casă, apoi în beci, prin grădină, pe malul Streiului, care curge la cincizeci de metri depărtare de casă, dar omul dispăruse pur și simplu, fără urmă. Îi găsiseră doar hainele frumos așezate pe scaunul de lângă fereastra deschisă, chiar deasupra fântânii de lângă temelia casei. După o vreme cineva avusese inspirația să se uite în fântână…” (p. 65, Pentru cei învinși nu este loc între îngeri!).   

În spatele fiecărei povestiri există o taină veche, o forță care pune în mișcare acțiunea. Este implicită, nu explicită, dar mesajul ei este validat de experiența umană. Astfel, măgarul Bela, „un Solomon al animalelor”, aparent inocent, reflectă speranța omului pentru o viață mai curată. În vechime măgarul era folosit pentru muncile zilnice, oricine avea un animal știa că există o ființă care poate să-i ducă poverile, la fel ca automobilul de azi. Cel care intra într-o cetate călare pe un măgar era aducător de pace. La ieslea simplă în care s-a născut Iisus este mereu prezent unul, alături de alte animale, ele știu drumul spre casă, dar omul l-a uitat. Din acest motiv povestirea poartă denumirea de Calea regală, în fond Iisus a intrat în Ierusalim călare pe un măgar, aducând un mesaj de pace.  Fidel menirii sale, măgarul făcând drumul din sat la stână și înapoi, ducând poveri sau nu, devine victimă. Securiștii îl bănuiesc, consideră că este ceva în neregulă, îl ucid. Credeau că duce mesaje sau alimente rezistenței din Munții Retezat, fără să înțeleagă dedicarea lui simplă și normală pentru treburile comunității. Acțiunea s-a petrecut în vremuri complicate, când s-a instaurat dictatura și când s-au format celule de rezistă împotriva noului regim. Victima era una de serviciu, necesară pentru oamenii puterii, moartea lui o probă la dosarul dictaturii.

Într-o altă povestire, Rully Briceru, un sportiv aparte, îi încânta pe localnici din zonă cu săriturile sale în apa din jurul unei turbine electrice, generator de energie pentru comunitate. Erau vremuri în care cele necesare se produceau chiar acolo, fără alte complicații naționale. În bazinul de apă de la turbină se scăldau copii, adulți, tineri, locul devenise un fel de ștrand pentru mulți. După abandonarea ei, locul a fost părăsit, turbina nu s-a mai pus în funcțiune, dar astfel de generatoare ar fi necesare în fiecare localitate acum, conform noii viziuni în Europa. Cercul istoriei se închide sub cuvintele prozatorului. A rămas doar amintirea sportivului care încânta pe locuitorii zonei. Iată cum sunt aduse, prin timp, vremea bucuriilor simple: „Cel mai tare mă bucuram când admiram numerele săritorilor la trambulină. Cei mai puțin curajoși plonjau cu capul înainte și cu mâinile întinse în față de pe o grindă din beton aflată la vreo patru metri deasupra apei. Alții săreau de pe barele de fier, vopsite în verde, ale podului. Însă doar unul singur sărea acrobatic, se învârtea în aer, cu picioarele adunate la piept, apoi, când ajungea aproape de luciul apei, își deschidea corpul, făcea un echer și dispărea lumânare în adânc” (p.104).

Autorul dă dovadă de sinceritate în textele sale, se simte responsabilitatea pentru fiecare personaj, parcă aceste mesaj se adresează unei instanțe supreme, realitatea trebuie descrisă în limitele unei documentări exacte, sensibilitatea sa l-a obligat la acuratețe, chiar dacă pe ici pe acolo intervine cu fraze personale, comentariile martorului care scrie sub jurământ. Aceasta îi permite să rămână fidel sieși și realității în care a trăit, așa cum au viețuit celalți oameni. 

Sunt vremuri aduse în atenția cititorului, chemat să înțeleagă misterul și bucuriile simple din acest vad al destinelor frânte. În general, povestirile se petrec pe Valea Streiului și zona Munților Retezat sau care trimit la acestea, cu rădăcini puternice în societate și-n viața oamenilor care au trăit în această parte de Ardeal.  Ioan Barb s-a străduit să fie fidel forțelor care au modelat destinele, să redea, cu acuratețe și empatie, viața așa cum a fost.

Horea Gârbea menționează pe ultima copertă: „Poetul Ioan Barb nu uzează de abilitățile sale lirice atunci când trece la proză. Este un prozator adevărat din familia povestitorilor transilvăneni, un talent autentic și viguros. El stăpânește autoritar „caii” prozei și îi mână pe drumul literaturii de calitate”.

Radu Ciobanu, în revista „Actualitatea literară” nr. 123, p. 4, într-un comentariu la carte, purtând titlul Lumi în derivă, notează:  „Personajele, care în majoritatea cazurilor sunt și subiectele prozelor, se constituie într-o veritabilă galerie de dezmoșteniți ai sorții, marginali, handicapați fizic sau psihic, personalizați prin porecle și, ingenui sau abjecți, sfârșesc de cele mai multe ori tragic, momentul ieșirii din scenă fiind uneori cuplat emoțional cu sugestia unui prezent crepuscular…”.  

Textele din carte presupun un viitor roman despre această Vale Scufundată, pentru al parafraza pe Ioan Barb. Aducerea la lumină a lumii abandonate ar însemna o istorie recuperată, și, considerăm, dacă va face și o proiecție spre viitor, istoria s-a rotunji sub vraja unor narațiuni care au în substrat miturile și tainele ținutului, proiectate într-o patrie a speranțelor…

Ioan Barb scrie într-o proză, mesaj și pentru cititor: „Amintește-și de oameni și locuri, de bogați dar mai ales de cei umili pentru care nu este nicio speranță. Pentru că lumea cea adevărată este lumea umilă și stă în ființă prin îndurarea lui Dumnezeu. Amintește-și de lucrurile care și-au tulburat și totodată ți-au liniștit viața” ( p. 24).  Sunt fragmente dintr-o scrisoare adresată sieși cu mult înainte, cu peste treizeci de ani, aflată lipită într-o carte, între paginile 55 și 56, un mesaj simbolic și abrupt.

El știe să probeze o realitate, mai presus de simplele declarații la modă, de multe ori cu iz ideologic…

 

 

 

Constantin Stancu

Octombrie 2023

 

*Ioan Barb, Îngerii lui Bologan, 250 pagini, proză scurtă, Apahida: Editura Neuma, 2022; repere critice: Al Săndulescu, Radu Ciobanu, Silviu Guga, Ioan Evu, Gligor Hașa, Eliza Pop.

Cărți publicate: Tăcerea ca o flacără, poeme, Ed. Călăuza, Deva, 2010, debut editorial; Picătura de infinit, poeme, ed. ATU Sibiu, 2010;  Sub via ființei plâng strugurii, poeme, Ed. ATU, Sibiu, 2010; Babilon, poeme, Ed. Brumar, Timișoara, 2011; Sabatul interior, poeme,  ed. Limes, Cluj-Napoca, 2011; Meditând închis în ochiul ciclopului, poeme,  ed. Brumar, Timișoara, 2012; Ostatec în cer, antologie de poezie, ed. Tipo Moldova, Iași,2012; Orașul scufundat, 2012, proză, ed. Cenaclul de la Păltiniș, Sibiu, 2013; Dumnezeul din paharul cu votcă, proză, ed. Tritonic, București, 2016; Orasul alb, poeme, ed. Paralela 45, Pitești, 2016 etc.

*Text publicat în revista „Algoritm literar”, decembrie 2023.