Eugen Dorcescu, MONTSÉGUR (Poemele Mirelei)...

 

Din pavilionul unui scrib hieratic și celib

 

Cu volumul de versuri MONTSÉGUR (Poemele Mirelei), apărut la Timișoara: Editura Waldpress, 2024, poetul Eugen Dorcescu ne propune o antologie inedită a poemelor sale. Sunt dedicate Mirelei Ioana-Dorcescu, soția poetului, mesajul liric elevat vine din partea autorului. Este o evadare din sine prin ochii femeii apropiate, iubite. Antologia este oda dedicată tainei dintre El și Ea, un miracol care încrustează ființele în eternitate. Această evadare din timp ne relevă o față mai puțin acceptată a relației dintre bărbat și femeie, întâlnindu-se pe puntea îngustă a unui poem. Și unul și celălalt își asumă riscul. Dacă la Eminescu împlinirea socială dintre poet și iubită era o năzuință, la Eugen Dorcescu iubirea este o realitate abruptă, abisală, din care se salvează prin poezia sa, ajutat de femeia de lângă el, în ultima perioadă a vieții.

De la început, Dumnezeu l-a creat pe Om bărbat și femeie, avem fiecare un ajutor chiar lângă noi, cei doi formează un singur suflet dansând în răcoarea dimineților, în două trupuri de carne. Pornind de la această axiomă religioasă, antologia ne propune o călătorie prin magia iubirii. Sunt 33 de poeme scrise între anii 2017-2024, o felie de timp asumată de cei doi, smulsă din eternitatea proximă. Nu este facil, din contră, poemele reflectă starea și condiția poetului într-o lume  accesibilă prin cultură.

Analogia dintre bărbat/ scrib/ eremit și cavaler ne relevă condiția bărbatului dator să lupte pentru dragostea sa, pentru iubita sa. Este o bătălie necesară în vidul greu dintre pământ și cer. Este un motiv preluat din legendele și tradițiile medievale, lupta pentru dragoste aducând onoare cavalerului. Lupta îl ajută să rămână pur, neatins de strigătul de luptă, de armele impuse, victoria sa este una dedicată Împăratului. Castelul cavalerului reprezintă locul de întâlnire dintre realitate și suferință, se face legătura dintre Pământ și Cer, partea spirituală se salvează chiar dacă omul de carne este vulnerabil: „Bătrânul cavaler se-ntoarce-acasă,/ Frumos și pur, la fel ca la început./ Nici urmă n-a rămas din lănci și scut./ Din strigătul de luptă – o grimasă” (Ioanitul, p. 7).

Poemul care dă titlul volumului de față, MONTSÉGUR, se bazează pe legenda feudală a luptei catarilor pentru credința lor, locul unde se apropie Pământul de Cer, credința fiind biruitoare în fața lumii dureros de reală, contorsionată de forțe oarbe . Legenda se materializează la nivelul personal, ca o purificare de forțele lumești: „Desprinși de lume, rupți de elemente,/ De apă, de văzduh și de pământ,/ Ne-am fost iubit aievea-n trup și-n gând/ Și-am ignorat vrăjmașu-așezământ/ Al omenirii pururea demente” (p. 33).

Preluând motivul ancestral al salcâmilor în floare, unul pe care s-a bazat și Eminescu în poezia sa, pentru cei doi „Iubirea-i o pădure de salcâm…” (p. 21). Acest mit învăluie mesajul în aurul de aer înalt din lume, puritatea începutului, amintirea vremurilor armonioase, legendele care mișcă istoria în direcția accesibilă. Mireasma vine din armonia poemului, din ecoul cuvintelor care intră în mesaj, din luminile subtile sugerate. Poemul este echilibrat din punct de vedere al construcției, sonoritatea cuvintelor amintește de o liturghie subtilă.

Taina relației dintre cei doi se materializează în poemul CEL MAI MULT TE-AM IUBIT, o dinamică între Da și Nu, între tăcere și ecoul tăcerii, cu esența esențelor: „Eu fiind, și tu ești/ Tu fiind, și eu sunt” (p.10). Se transmite legătura subtilă dintre El și Ea, arhetipurile de început fiind asumate prin cultură, ascultare de Împăratul, poezia de fiecare zi, clipele astrale ale existenței, frumusețe, armonie, desenul sensului într-o lume în mișcare și transformare, printre barbari, în orașul sub „lacrimi mari de soare”…

Disprețul unei generații față de o generație anterioară se manifestă mereu în istorie, cei în vârstă, cu limitări fizice au fost mereu obiectul agresiunii unor barbari, lipsiți de învățături elementare, de milă, lege, agresivi, luându-și puterea ca pe un dumnezeu de fiecare zi. Poemul BARBARII are un moto preluat din înțelepciunea divină: „Să nu necinstești pe om la bătrânețele lui, căci poate și noi vom îmbătrâni” (p. 31). Mesajul vine de la sine: „Barbarii noi, mai răi decât păgânii,/ Mutanți siniștri, ghiftuiți de carte,/ Dar care-au dat Scripturile deoparte,/ Slujindu-și doar hapsânii și stăpânii,/ Slujind idolatriile deșarte,/ Își dușmănesc mult mai cumplit bătrânii” (Barbarii, pp. 31-32). Avem o lecție de viață, fractura dintre oameni, pierderea firului roșu în istorie, căderea în ruină…

Aflat la masa de scris, având drept armă condeiul, poetul materializează în faptele sale o istorie în care fiecare înaintaș a dus o luptă, sprijinindu-se pe plug, pe suliță sau călare, ei au avut tentația biruinței. Scriitorul este efectul viu al acestei lupte, parte din povestea mai lungă și mai adâncă a unei istorii: „Din începuturi, fiecare-și duce/ Destinul către mine, cel de acum./ Eu însumi sunt fărâmă dintr-un drum,/ Cu aceleași semne: grai, și neam, și cruce” (Diacul, p. 52).

Camera scribului, chilia, acolo se plămădesc elementele unui mesaj liric, într-un limbaj accesibil, dulce: „Eu, scrib eteric în eterul pur,/ Purtat pe-a înnoptării adiere,/ Scriu psalmi de-argint pe-un pergament de-azur,/ Mai dulci decât „un fagure de miere”,/ Știind că în curând voi fi augur/ Și domn peste-un imperiu de tăcere” (Pavilionul, p. 49). Slujirea poetului are amprenta destinului, versurile fac parte dintr-un poem mai larg, menit să reziste, un „psalm de argint”. Sub presiunea timpului, opera se încheagă, omul, fragil, se duce într-un imperiu de tăcere. Relația poetului cu timpul este abruptă, un exod prin cuvinte, metafore, simboluri, argumente…

Antologia preia și psalmi, reprezentativi în relația scribului cu Stăpânul, una abisală, prin versurile în limba română, acestea devin motive de închinare, de mulțumire, de laudă. Este modul în care poetul oficiază ritualul de a smulge cuvintele din eterul în care s-a plămădit cosmosul… „Cândva, nu-mi zbura gândul la vremurile grele/ De-acum. Ci desfătare simțeam, din zori în seară./ Și-n noapte, ca-ntr-un naos, sub lună și sub stele,/ Întreaga mea făptură vibra, ca o vioară,/ În laudă și rugă, spre Domnul vieții mele” (Psalmul 41 /42, p.36).

Poemele alese au un ritm interior, o muzicalitate provenind din cuvintele care se leagă, din ordinea ideilor, din alăturarea semnelor poetice. Este o construcție inspirată și rațională în același timp, o sudură între elementele vieții, literaturii, spiritualității. Deși sunt multe teme preluate din Scriptură, în fapt avem o actualizare a înțelepciunii vechi, cu rădăcini care se pierd în istorie, modelată de cultura solidă a vremurilor, de o teologie/ filozofie studiată. Eugen Dorcescu nu este un poet la modă, conform standardelor confecționate, este, însă, „scriitor exponențial pentru România începutului de secol” (Cornel Ungureanu, Ultima copertă). 

Volumul prinde temele și ideile operei, motivul cavalerului, contextul în care se mișcă eremitul/ scribul, de la pustiu la pavilion, dragostea dintre femeie și bărbat, natura cu semnele ei, contextul actual în care orașul oferă un sens contorsionat vieții, aproapele ca legătură între ființe, timpul crud, sărbătorile personale, tainele care se deschid cu fiecare poem, cu fiecare psalm… O dinamică spirituală aparte, complexă, bazată pe adevărul care pulsează dintr-o prezență divină… 

În general, istoria literară reține poeții, scriitorii care au avut o viață complicată, de suferințe lumești, un drum prin mai multe căsătorii, împinși de steaua singurătății în situații complicate, mereu îndrăgostiți și dorind să-și depășească limitele firești. Siguri într-o lume atroce. Prin acest volum, rezultat al relației dintre poet și femeia sa, Eugen Dorcescu confirmă valorile care pot focaliza o viață de slujire prin literatură. O întâmplare care iese din tiparele convenționale, poemele zidindu-se în dragostea matură, solidă, bazată pe cultură, credință, acceptarea normelor divine, rigoare, disciplină… El (ei) acceptă autoritatea Stăpânului, ca un mijloc de potențare a sentimentelor și de exprimare a lor prin formele literare. Este o rețetă inedită, dar nu singulară. Sunt exemple de acest fel, în ultima vreme, regretata Mariana Pândaru a valorificat opera lui Valeriu Bârgău, fostul soț. Apoi Elisabeta Bogățan, care a pus pasiune pentru valorificarea operei regretatului Ioan Dan Bălan, poet și el. La fel, Doina Bălțat s-a implicat în publicarea operei lui Dumitru Hurubă, într-un context social și personal complicat, semn că în literatura română sunt mai multe direcții de forță, menite să aducă la lumină cărțile celor dedicați domeniului.

Pe ultima copertă, volumul ne prezintă câteva note de lectură despre opera poetului, texte scrise de Zenovie Cârlugea, Șerban Foarță, Mircea Lăzărescu, Cornel Ungureanu.

Mircea Lăzărescu notează: „Poetul Eugen Dorcescu se înfățișează, acum, în fața agorei cultural-spirituale, cu un profil statuar, străjuind un tărâm poetic fabulos, ritmat pitagoreic, în cadențe inconfundabile, trimițând spre arhetipuri tulburătoare… totul transfigurat fiind prin orizontul transcendenței”.

Eugen Dorcescu prinde Harul care i s-a făcut: „În parcul însorit, învecinat/ cu tainica, smerita mea chilie,/ sub dulcea primăverii sihăstrie,/ Tu mi-ai trimis, în duh și-n reverie,/ un sol, spre-a mă răpi la-mpărăție:/ zefirul jucăuș și-nmiresmat” (Zefirul, p. 47).   

 

Constantin Stancu

Text publicat în Rev. „Vatra veche”, nr. 8/2024