Pe străzile de aur... Poezia și timpul...

 

Retrospectivă Constantin Stancu*

 

Antologia poetului din Haţeg reia titlul ciclului de debut, Fructul din fruct şi are un subtitlu exotic, Adio, ne vedem pe străzile de aur. E cumva sugerată aici, prin această acoladă peste timp, întâmpinarea şi despărţirea, de viaţă, de poezie, de meditaţie? Poezia lui Constantin Stancu e dăltuită într-un material preluat din memoria şi conştiinţa unui creator mai degrabă discret şi echilibrat care are simţul măsurii şi al autocenzurii. El reuşeşte prin aceste calităţi – care lipsesc în ultima vreme din peisajul publicistic – să ofere o imagine panoramică şi esenţială a poeziei sale, văzută ca o ieşire la lumină a părţii abisale din om:

„Poesia nu rezistă nămolului din adâncul râului/ precum puietul de peşte/ dansul ei între cuvinte nu se ridică la puterea/ peştilor abisali/ care transformă 100% întunericul în lumină./ Poesia între echilibru şi memorie,/ îşi caută simetria în mandibulele iluziilor,/ migrează spre o altă viaţă, din altă zi.// Efemeră asemenea particulelor care nu există/ nici o milionime de secundă, străbate totul de la/ un capăt la altul….” (Poesia).

Antologia de faţă cuprinde poeme alese din volumele: Fructul din fruct, 1988, Păsările plâng cu aripi, 1988, Pomul cu scribi, 2006, Greutatea gândului nerostit, 2012 şi Eteminanki (Ultima săptămână), 2014, închizând un arc de cerc de aproape 30 de ani de activitate literară, dacă ţinem cont de întârzierea programată a debutului colectiv din celălalt regim. Interesant că primul poem din antologie, Argumentele antimateriei , un „poem de început” e un adevărat manifest care intră în logica unei creaţii lucide şi mature. „Antimateria” e locul fără cărţi din raftul de sus al bibliotecii şi exprimă tocmai rostul cuvintelor, cu dialectica existenţei, a alternării golului şi plinului, în procesul creaţiei:

„Nu înţeleg dacă voi putea trăi fără mână,/ fără ochi, fără umeri, fără coasta din care se nasc/ insomnii,/ antimateria a intrat adânc în mintea mea şi/ mintea s-a făcut ţăndări,/ ca un vas de sticlă pură în care/ sticlarul scăpase o lacrimă…” .

Din al doilea volum reţinem poemul titular, Pomul cu scribi , cu sugestiile sale desprinse parcă din imaginarul oriental:

„A înflorit pomul cu o mie de scribi,/ toţi tineri, purtând în mâini albe coli nescrise,/ pleoapele noastre precum aripile,/ păsări carnivore se rotesc deasupra,/ ieri purtam un nume obişnuit,/ astăzi sunt deja un număr/ mâine voi fi o culoare,/ dar să credem în tăceri,/ există un limbaj al tăcerii,/ săpat pe muntele acesta născut de alba zăpadă.”

Sunt imagini care conduc spre „un limbaj al tăcerii”, invocat simbolic, aşa cum imaginea îngerului apărut în forfota din mijlocul oraşului e de natură să extindă orizontul poeziei, ca discurs revelator şi metafizic. Motivul tăcerii reapare în volumul Greutatea gândului nerostit, alături de alte simboluri aflate „sub autoritatea şi spiritul Scripturilor” (cum se exprimă Olimpia Berca). Facerea e văzută ca rupere de trecut, ca o durere a despărţirii şi îmbrăţişării dintre elementul mineral şi carne:

„Încerc să mă smulg dar tăcerea mineralului,/ mă ţine legat încă de-nceput,/ carnea şi mineralul nu se amestecă,/ dar va veni vremea de apoi/ când piatra va vorbi într-o limbă veche/ pe care a învăţat-o cândva, demult, când literele/ i-au fost săpate în carnea ei de piatră/ chiar de mine, cel ceva fi o pată de sânge pe un/ cuvânt…”.

Volumul Eteminanki sau (Ultima săptămână) se deschide cu un frumos poem despre Memoria luminii şi continuă cu ipostaza comunicării absolute (Dumnezeu devine mai accesibil în aceste texte). Este poezia lui Constantin Stancu o lirică de tip religios, cum scrie un comentator? Răspunsul vine de la Ioan Evu care l-a citit cu mare atenţie: „Poezia este iniţiere, revelaţie, epifanie, iar aspiraţia spre sacralitate este pentru C. S. o condiţie esenţială. El simte permanent o primordială nevoie de protecţie patern-divină, fără a luneca însă în capcanele misticismului… Personajele sau miturile biblice sunt numai pretexte prin care poetul îşi pune în scenă trăirile personale, caută şi găseşte răspuns propriilor sale interogaţii”. Volumul se încheie cu o secvenţă din volumul de debut Fructul din fruct şi cu un ciclu inedit, Alte poeme . Obsesia istoriei cetăţii, poemul dedicat Sarmizegetusei şi imaginea finală a îngerului rătăcit în Bizanţ, îi marchează viziunea liricii, atât de personală, a căutării sensului existenţei sub blazonul „fructului din fruct”: „morţii sunt îngropaţi în ţipătul noului născut”. Iată un vers revelator pentru întreaga alchimie lirică a poetului din Haţeg.

Preocupat să confere un statut de cetate literară propriilor căutări şi universului afectiv care le învăluie, unde fiinţa îşi află sălaşul, Constantin Stancu e un nume de reţinut, cu un discurs inconfundabil în poezia actuală.

 

Gheorghe Mocuța

 

În revista „Arca” (Arad), nr. 7-8-9/2016, pp.146-148

 

* Constantin Stancu, Fructul din fruct, (Adio, ne vedem pe străzile de aur) , antologie 1988-2015, Editura Princeps Multimedia, 2015