Dumitru Hurubă - Povești simple: IUBIRI DE IPOCRIȚI... Avem în Dumitru Hurubă un umorist de cursă lungă, aplicat, atent la fenomenul social, ancorat într-un realism atroce, la marginea viitorului sperat

 

IUBIRI DE IPOCRIȚI, 

O ANTOLOGIE DE UMOR ȘI REALISM ATROCE

 

 

O temă des abordată în literatura prezentului este iubirea. Poezie, proză, proză scurtă, toate genurile atacă această temă. Este mereu la modă, este căutată și bine… criticată prin premiile acordate la diferitele evenimente culturale.

Dumitru Hurubă, umorist în cetate, vizează fenomenul social din alt punct de vedere, al umoristului care spune lucrurile pe nume. În cartea Iubiri de ipocriți – antologie de proză scurtă -, apărută la Editura Limes în anul 2019, cititorul va putea înțelege că iubirea este o haină pe măsura tuturor, inclusiv a ipocriților. Oamenilor le place să arate altfel de cum sunt, își pun masca potrivită pentru comunitate, joacă teatru, au masca fățarnicului care-i apără de pandemia înțelepciunii, atât de rară în societate. Haina iubirii este, cu atât mai mult, prețioasă, aparent respectată…

Autorul a adunat mai multe texte de referință din cărțile sale, a alcătuit această antologie cu atenție. A lăsat câteva tablouri speciale, în care societatea se poate vedea cu multă libertate și detașare, el ne oferă perspectiva din unghiul incomod al moralistului bine temeperat. Acțiunea personajelor se petrece în mediul citadin, în călătorii, la diferite evenimente, cu ocazia sărbătorilor. Lumea are scenariul ei, autorul nu intervine, convins că actorii știu să-și joace rolul, să improvizeze pe o temă dată: iubirea de conjunctură. Umoristul consemnează faptele, intră și el în rol pe ici pe acolo, convins că personajele se simt bine alături de scriitor, care și el, iată, are rolul său. Iubirea nu iartă pe nimeni… Scenele se petrec într-un apartament, la un vernisaj, cu ocazia vizitei unchiului Garibaldi, în autobuz, la cabinetul unei doctorițe cu magnet, într-o multinațională, la un hotel, pe o canapea, la… casa de nebuni etc.

Personajele știu să vorbească în public, folosesc cuvintele pentru a-și ascunde instinctele, preferințele, viclenia. Cuvintele sunt arme împotriva celuilalt, arme subtile, bazate pe un limbaj format din mai multe limbaje mișcate. Cuvinte din altă limbă poluează limba română, o impregnează cu sare și piper, vagi urme de cultură marchează ideile, dialogul are loc într-o zonă a libertinajului absolut. Cenzura a căzut, autocenzura și mai mult.  În fond, e libertate la liber… Se permite orice, epocile istorice se amestecă, culturile sunt ingrediente necesare pentru cetățeanul obișnuit. Se armonizează realitatea cu ironia dulce, cu sentimentalismul de ocazie, într-o telenovelă bine articulată, mai ceva ca-n serialele turcești. Oamenii nu imită, deja au intrat în pielea personajelor de la televizor. O cultură de tarabă, mereu la ofertă. Absurdul devine acceptabil, el se pliază de umor, pe satiră, pe limbaj licențios. Oamenii au stil, devin personajele închipuite care se avântă într-o realitate crudă. Totul este o scenă deschisă spre această lume, cititorul poate recunoaște vremurile, tipurile, chipurile, măștile. Avem un jurnal ținut cu lejeritate de scriitor, acestea sunt faptele concetățenilor de la parter, de la etaj, din balcon, din cartier… Un zâmbet pentru fiecare, acesta este premiul acordat de autor.

Iată punctul culminat… După înmormântare, preotul grijuliu se duce la văduvă, îi oferă mângâiere și încurajare în stilul său, departe de ritual. Este autorul altui ritual:

„-Doamna doctor, dacă nu este cu supărare, îmi dați voie să-mi dau puțin haina jos, că mor de cald…

Nu-i scăpase privire lui discret-pofticioasă aruncată în câteva rânduri spre șoldurile ei, ceea ce o scosese până la urmă din sărite, așa că zise cu voce ușor asprită:

-Părinte, din partea mea puteți să vă dezbrăcați de tot, înțelegeți? Sunteți față bisericească, iar eu… Vreau să vă spun că eu nu sunt decât o biată oaie rătăcită de turmă, ci și cam căpiată – înțelegeți? Uite, mă dezbrac și eu și, dacă vă convine la nudul meu, ne dăm la o păcătoșenie, de nu vă mai spală în fața lui Dumnezeu inclusiv toată apa Iordanului…” (După înmormântare…, p. 16).

Doamna doctor, personajul din text, pune concluzia: Trecem peste cele sfinte și zămislim un pruncuț frumos ca văduva și credincios ca preotul de serviciu…

Ca de obicei, personajele folosesc cuvinte străine și înstrăinate de cultura română, dau impresia unei educații solide, serioase, după moda tranziției: sorry, Okei, thank you, science fiction, sandviciul, smurdul…Dicționarul este forțat până la limita supremă, cuvinte dau în clocot…

Dumitru Hurubă are și un moto din S. Freud: „Puteți râde liniștiți, că nu e vorba despre dumneavoastră!” (p. 101).

Personajele muncesc în multinațională, e la modă, sunt pe val, au locul de muncă, aparent, asigurat, respectiv: „Smak-Smak”, sau „Multinaționala S.R.L.”. Persoanele juridice au nume ciudate, de un realism crunt: Spitalul de Psihiatrie Practică, Hotelul „Omega”, Autobuz „DAF” etc.

Despre viața de familie, umoristul are puncte de vedere bine conturate, personajele se exprimă clar:

„Cu nevastă-mea ne certăm destul de rar, iar când o facem nu cred că știe mai mult de un sfert din populația cartierului. Pentru că nevasta-mea iese pe balcon și începe să țipe:

-Asasinule! Săriți, oameni buni, că mă omoară…!

Aceasta în timp ce eu o încurajez:

-Mai cu viață, dragă, mai cu viață, că nu te crede nimeni…” (Vizita unchiului Garibaldi, p. 56).

Concluzi bărbatului: Femeia este un rău necesar la casa omului, mai ales când ai poftă de o ceartă fără motiv…

Schițele, de un realism crud, acid, atinse de fiorul umorului, se citesc cu interes, lumea are un alt chip după ce ipocriții reușesc să se „iubească” pe balcon sau în sala de operație… O societate în mișcare, pătrunsă de un „clar-obscur luminos”, ca să zicem așa, cu tâlc și aventuri neprevăzute în dicționarele la modă…

La finalul cărții, avem câteva referințe critice semnate de Gabriel Dimisianu, Mircea Mihăieș, Florentina Hojbotă, Dan Culcer, Valentin Silvestru, Iulia Argint…

Mircea Mihăieș notează: „Originalitatea lui Dumitru Hurubă constă în talentul de a fi creat un echivalent de hârtie al bătrânilor cârcotași din „muppets”-ii de altă dată” (p.215).  

Textele ne reamintesc de proza lui Dumitru Hurubă: BIROUL DUȘILOR DE ACASĂ (2013); FILIALA CASEI DE NEBUNI (2014); SPONDILOZA LA ȘARPELE CU CLOPOȚEI (2015); ARANKA-NENI, SAU CANAPEAU CU SCÂRȚ (2012)…

Avem în Dumitru Hurubă un umorist de cursă lungă, aplicat, atent la fenomenul social, ancorat într-un realism atroce, la marginea viitorului sperat. El și-a luat rolul în serios, observator atent în Agenția Dușilor cu Pluta, agenție înființată de scriitor, alături de Rezervația de Zăpăciți în Tranziție, fenomene sociale coagulate în cărțile scrise, trăite, durute…

O mărturie în timp despre istoria măruntă de acum, care se profilează peste istoria mare a lumilor în mișcare…

 

 

Constantin Stancu

 

*Dumitru Hurubă, Iubiri de ipocriți, antologie de proză scurtă, 220 pagini, Florești, județul Cluj:  Editura Limes, 2019.