Cândva Nichita a trecut prin Ţara
Haţegului, a trecut ca un zeu care merge
pe jos prin propria viaţă. A prins harul acestor locuri, le-a pus într-o
poesie puţină în felul ei, dar multă în
spirit, mare cât
bugetul unui oraş ca Haţegul, ca Hunedoara, pe zece ani împreună , dar cine să
înţeleagă că poetul nu este lup şi nici frunză căzătoare?...
La primirea premiului acordat la Struga, ca poet important, Nichita
lăsa în testamentul său vorbitor şi fierbinte:
„Aici, în catedrala Sfânta Sofia, prin încoronarea unui om care visează şi
gândeşte în limba română, se adevereşte, încă o dată, spiritualitatea plină de
dor şi dumnezeiască a poporului român”.
Cu alte cuvinte: punct - cine poate înţelege va înţelege...
Totodată atunci Nichita mărturisea: „Să nu uităm însă naşterea cuvântului ca
fiinţă vie care este produsul cel mai sublim al omului”.
Înainte de a pleca dintre noi Nichita a scris :
„Să ningă peste noi cu miei doar astăzi /
să ningă inima din noi / Noi niciodată nu am fost noroi...”, iar ultimul vers - „plecat dintre ele”, repetat de trei ori, ca–ntr-o înviere,
pentru că nu suntem noroi, noroi, noroi...
Opera
poetului a fost ca un fel de învăţătura
pentru fiul său rătăcitor prin cuvinte.
Poate aceasta este şi menirea poesiei,
de a purifica cu duh curat ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu