Omul
baricadat, poeme pandemice
Vremurile impun texte pandemice, boala fizică
atrage boala spirituală. Pandemia desfășurată în anul 2020, continuată și anul
următor prin lumea cunoscută, a declanșat o nouă stare, ieșirea dintr-o
normalitate aproximativă și intrarea într-o zonă incomodă pentru individ, zona
spaimei, teroarea absențelor, moartea ca ieșire de urgență din coșmar. Omul era
pregătit, bagajele făcute, izoleta
prefigura sarcofagul modern, transparent, bun de pus pe primul plan al evadării
din firesc. Prin izoleta transparentă
se poate vedea moartea sau eternitatea, omul fiind într-o poziție orizontală,
raportat la verticala exitenței…
Poetul Ion Scorobete reacționează cu energie la
posibila marginalizare a individului modern, împins pe culoarele
postmodernismului și ale trans-umanismului. Volumul de versuri Bagaj de mână cu sau fără izoletă*
(Editura EIKON, 2020) tratează, cu mult curaj, noua stare ivită fortuit.
Sentimentul dominant este revolta poetului în fața unui dușman invizibil,
neputința în cetate, în apartament sau locuința devenită absurdă. Omul a fost
împins spre limitele posibile, greu de acceptat. Elemente noi apar în viața
individului: masca, termoscannerul, mănușile de protecție, distanța dintre
oameni, tusea, tragedia generației plus 65, marginalizarea, programul special,
controlul, spălatul pe mâni până la tocirea simțurilor, lipsa de miros în cele
patru puncte cardinale, criza care generează alte crize... Noua paradigmă
declanșează toți senzorii de alertă în ființa poetului. Presiunea exercitată de
prezența bolii se exfoliază în poeme consistente, solide, amare. Cu alte
cuvinte: „moartea-ți pune nervii la murat” (p.13).
El reține, cu o sensibilitate încercată: „în
oglindă schipul schizoid caută un sens/ cum alergi după o realitate care ți-a
scăpat/ pentru ceva vreme sau pentru totdeauna” (p. 67). Realitatea alunecă din
mintea omului, nu mai există posibilitatea de a capta întreaga dimensiune a
existenței, puterile s-au topit, luciditatea nu mai este posibilă. Certitudinea
este o noțiune presupusă.
De remarcat, captivitatea cetățeanului vedenie, o
captivitate care se repetă cu obstinație, suntem în fața „zborului în colivie”
(p.46); filmul zilnic se derulează în „bârlogul cu tandrețuri” (p.56); poetul
este obligat să aștepte în „văgăuna apartamentului” (p. 57); lumea s-a redus la
„perimetrul îngust” (p. 11) al apartamentului de la domiciliul soldatului aflat
pe un front invizibil, fără voia sa. Ceilalți sunt inerți, nu mai percep
realitatea, caută „ideile părăsite de alții” (p. 41), lumea s-a descompus,
aventura duce spre nicăieri…
Cei în vârstă se mișcă într-un perimetru bine
stabilit, la ore precizate, aerul are ceva suspect, lumea aleargă după urzici
sau lobodă, o plimbarea într-o natură iluzorie, omul abandonat în timp și
spațiu, cu botnița pe chip.
Dispariția
chipurilor reprezintă marea dramă a lumii, o lume fără chipuri - o lume de coșmar.
Cu un simț acut, deschis spre tragedia în care a
alunecat orașul cu toate instituțiile sale, inclusiv cu instanțele de judecată,
blocate, asfixiate de pandemie, poetul (avocat de profesie) descrie starea:
„livada zgomotoasă a cuvintelor” într-un „pustiu răzvrătit al eului” (p. 34).
El rămâne să înregistreze filmul gri al
evenimentelor, este scribul de serviciu, observă, consemnează, notează, țipă
într-un anotimp al tuturor anotimpurilor. Mesajul este solid, realist,
penetrant, limbajul este libertin, necenzurat, toate fixează neantul posibil.
Existența pulsează în alte ritmuri, realitatea și adevărul din spatele ei nu
mai contează, mintea nu mai reacționează la posibilele evadări necesare. Poetul
este pregătit să renunțe la „protecția silită”, el „scarpină poemul care nu
știe să râdă”… Mereu faliile din realitatea impusă de televiziunile captive și
ele, într-un domiciliul absurd.
Ieșirea în realitatea obligatorie se vădește a fi
o altă irealitate: „La intrarea în palatul de justiție ți se face primirea
festivă/ după sechestrul corona la
domiciliu/ de parcă ai fi la judecata de apoi” (p. 70).
Cu atenție maximă, poetul reține întreaga
procedură:
„ești primit fără să scrâșnești/ ți
se pune pistolul la tâmplă/ termoscannerul ținut cu mănuși de agentul
necalificat/ te scotocește de temperatura de peste 37 cu 5/ care te poate duce
direct la premonitoarea/ izoletă/ astfel că simandicoșii servitori ai morții/
s-au îngrijit de toate/ precum îngerii fără corp/ n-au stat cu brațele
încrucișate ci/ te conduc în liniștea de dincolo de viață/ direct la poarta
Sfântului Petru” (p.70).
Limbajul folosit de Ion Scorobete este unul
forjat, cuvintele sunt împinse unele în altele, topite de sentimentul acut al
existenței impuse. Astfel, lucrurile se leagă printr-o „executare silită” a
ideilor pe altarul poemului. Grafia poemele este liberă, semnele de punctuație
au fost eliminate pentru ca expresiile să curgă necenzurate. Poemele nu au
titlu, doar numere, sunt optzeci de poeme, semne ale trecerii prin acest
perimetru limitat. O comunicare spirituală între volumul de versuri și viața
poetului aflat la intersecția epocilor. Atmosfera impusă de pandemie este
conturată cu exactitate, presiunea asupra spiritului se simte cu fiecare vers,
contextul a devenit acid, periculos, dar trebuie consemnat în procesul verbal
al vremurilor. Moartea planează peste tot, iar poetul se concentrează pe
revolta sa, pe energia de a refuza absurdul. Dragostea a dispărut din mediu,
prietenia are ceva secret, ambiguu, cel de aproape devine omul casant,
predispus la disoluție. Se ivesc, în unele locuri, speranța, deși „religia este
și ea asimptomatică” (p. 80).
La final, păsările ies din izolare, par de pe altă
planetă, zborul este nesigur, caută semințele pierdute pe caldarâm, în zonă:
„aria metalică a unei privighetori din patrulaterul parcului central/ se
dezlănțuie vindicativ” (p. 90).
Cântecul păsării dezgheață perspectiva, mai există
speranțe, chiar dacă efectele unui trecut apăsător se deslușesc în sunetele
care străbat printre ramurile mestecenilor.
Volumul are o Prefață
semnată de Eugen Dorcescu, intitulată „În drum spre <<vacanța
mare>> sau despre agonie”. Reținem: „Această moarte socială a individului anunță, pregătește, generează,
treptat, sub lucrarea instinctuală a fricii,
împietrirea și moartea sa sufletească,
anihilarea unității sale, eliminând toate (sau mai toate) înfățișările dragostei (în absența cărora viața nu
este de conceput), anihilând, adică, în atât de subtila nuanțata terminologie
grecească, sorghe (atașamentul), filia (prietenia), erosul (pasiunea), agape
(iubirea generoasă, jertfelnică)” (p. 6).
Pe ultima copertă, Mirela-Ioana Dorcescu precizează:
„Ion Scorobete este unul dintre pionierii literaturii pandemice, literatură
care își creează nișa, sub ochii noștri, în contigentul postmodernist”.
Avem, în volum, câteva date despre poet, unul
harnic, cu o poezie implicată în realitatea concretă și în țesătura
evenimentelor care ne afectează viața. De la volumul de debut, Geometria zăpezii (1993), la Biblioteca de zgomote (2000) sau la Exerciții de singurătate (2011), traseul
liric urmat de Ion Scorobete a fost unul consistent, bine susținut literar,
probând rigoarea unor idei lirice atinse de un limbaj aparte. Stilul său fiind
unul al poeziei postmoderne cu un mesaj clasic, dens și penetrant. Poetul nu
s-a jucat de-a viața, de-a poemul… Prezentul volum a fost conceput sub o
tensiune spirituală evidentă, dânsul întinzând limitele angoasei și ale
anotimpului pandemic la maxim. Versurile au o revoltă accentuată, marcată și
criza de timp în care au fost scrise. Probabil, peste câțiva ani, lucrurile se
vor limpezi sub un orizont depășit de experiențele zilnice prin care vom trece.
Poetul s-a eliberat de greutatea bagajelor,
pregătite de altcineva, în aceste vremuri, poezia l-a ajutat să evadeze din
acest perimetru îngust în care s-a aflat fără voia sa. Revolta s-a consumat
prin versurile în care a capturat, la rândul său, ființa afectată de acest
dușman invizibil, dar tenace, pregătit să rupă din limitele libertății umane. Prin
poezie, ființa a fost recuperată.
Cum scria Ion Scorobete: „În alte coordonate/ să
te antrenezi în preajma lucrurilor mărunte/ pentru care nu trebuie să te
racordezi/ la rețelele de tensiune înaltă/ și asta n-ar fi tot” (p.87).
Constantin Stancu
*Ion Scorobete, BAGAJ DE MÂNĂ CU SAU FĂRĂ IZOLETĂ, poeme, 93 pagini, București:
Editura EIKON, 2020.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu