Mircea Stâncel: Dincolo de melancolie... Poemul topografic. „Mircea Stâncel este la maturitatea creaţiei sale, o face fără compromisuri, cu stări exemplare, cu o dârză continuitate care sparge echilibru vieţii moderne şi recuperează dimensiunile eternităţii - cel puţin pentru sine, se confirmă. Un volum prin care poetul s-a eliberat de melancolie şi a intrat în structura materiei care ne ţine, sprijinindu-se pe o spiritualitate fără compromis, conform viziunii sale bine argumentate”

Evadarea din melancolie la Mircea Stâncel

Mircea Stâncel are ambiţia de depăşi limita liricii sale, abordează o zonă a realităţii dure, tranşant, în cartea dincolo de melancolie (Alba Iulia: Colecţia revistei de cultură „Discobolul”, 2013. Carte finanţată de Consiliul Judeţean Alba prin Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga”), versuri ale unei discipline existenţiale asumate. Poemele sunt scrise aparent simplu, titluri cu litere mici, finalul deschis, doar pauza de trecere la o altă stare, teme ale zilei într-o locaţie impusă. ...Temele omului obişnuit care tânjeşte după fericire într-o lume mult mai complexă decât îşi poate imagina. Volumul este un poem continuu, deschis şi închis totodată pentru că poetul lasă poezia să curgă spre limita de sus a destinului.

Aşadar, poetul reuşeşte cu acest volum să iasă din spaţiul tristeţii şi deprimării, să evite criza personală acceptând realitatea cu ambiţie şi deschidere. Se tratează de căderile zilnice, normale, prin poezie, prin luciditate, prin aşteptare ca loc de reevaluare şi detentă. Energia poeziei sale vine din ambiţia de a pipăi poemul ca pe un lucru real şi sigur, o monedă de schimb pentru acapararea proprietăţii unice, irepetabile a sufletului. Sinele care ne modelează timpul, trupul şi care se modelează.

M. Stâncel

Direcţiile din care se alimentează poezia lui Mircea Stâncel sunt multiple, de la simbolism şi modernism la realism şi nihilism, de la absurd la romantism, toate bine egalizate prin catalizatorii postmodernismului. Diferenţa o fac lucrurile apropiate, aproape banale, relaţiile nevăzute, misterul unei tristeţi care s-a metamorfozat. Sunt influenţe ale şcolii de la revista „Discobolul”, acea negare a existenţei prin culori dure şi limbaj bine cântărit promovată de Aurel Pantea sau de ceilalţi poeţi din cercul de la Alba Iulia. Poetul le depăşeşte prin experienţa proprie şi prin acceptare dreptului său de proprietate aşa cum l-a primit. Simbolul dreptului de proprietate invocat adesea în aceste poeme, intitulate poeme topografice subliniază sinele care ne deosebeşte şi care merită acceptat, preţuit şi pus în valoare în viaţă, ca viaţă pe malul Mureşului şi malul veacului...

Sunt două cicluri care marchează materia lirică a volumului: arbore genealogic şi interogatoriu în amurg. Întoarcere şi salt, întrebări care nu s-au pus, întrebări care ni le punem, întrebări venite târziu când reperele topografiei lirice indică un spaţiu ale suferinţei discrete.

Care sunt proprietăţile poetului? Iubire, spaţiul strict determinat al existenţei, poemul înfrunzit, cântecul care face legătura cu sinele, corpul ca revoltă, sângele ce pune în mişcare ziua, casa părintească care rezistă prin vreme, levitaţia interzisă, locul exact unde vine poemul şi speranţele, prietenul, moartea ca ordine desăvârşită. Exemplele pot continua, sunt la îndemâna fiecărui om, dar Mircea Stâncel le face să fie altfel. Poezia face diferenţa.

În volum sunt unele poeme exemplare:

Nu mi-a spus nimeni ca într-o zi vine ea

atât de decisă, atât de neiertătoare, atât de învingătoare,

cu toate străzile bine fixate pe piept,

cu toate nopţile călcate în picioarele pure

cu degetele ei desenate de michelangelo,

cu toate aromele tipărite pe pielea ei aurie,

cum a găsit strada asta atât de ascunsă? (a venit ea să se facă văzută).

Fraza poemelor curge liberă, cuvintele se leagă cu dezinvoltură, imagini şi asocieri speciale, un limbaj eliberat de teroarea extraordinarului bine alcătuit şi regizat. Cititorul descoperă noi peisaje ale realităţii: în trupul meu întâmplările îşi ling atent rănile; toate cămăşile sunt moarte de o jumătate de secol; am văzut mari catastrofe şi o basculă de profeţi mincinoşi; e vremea unui alt timp, e timpul unei alte vremi; zăpada se aşează netulburată peste fostele urme, peste fostele vicii; lumea se luminează doar cu morminte (!, de reţinut); consumatorii de imagini curate; pământul se ridică la cer, cineva spune că pe o scară mare cerul va coborî; etc.

Ciocnirea de realitate, ieşirea din melancolie, este întâmpinată cu bărbăţie:

Adevărul, cum vă spuneam, este o femeie uşoară,

este o desfrânată care-şi îndoapă iubiţii cu paturi pline,

ea scuipă îndelung peste armata perdantului

şi se urcă mereu în carul celui care câştigă; (certitudini incerte).

Poemul topografic este un ciclu care se repetă, novaţia pe care o face Micea Stâncel cu această nouă tehnică de a spune poezia altfel, este una reuşită, specială şi îi aparţine, cititorul, aparent, este mirat de revenirea ei, dar efectul este unul pertinent: destinul ne haleşte pe toţi!

Cineva îmi presează casa de la ţară cu călcâiul

şi brusc apar crăpături în pereţi, în geamuri,

e numai var şi sticlă pe podele,

nu am cum să-l depistez pe omul ăsta,

deşi stau la pândă, întreb vecinii

şi ei nu ştiu nimic,

aprind toate becurile să-i văd paşii,

deschid porţile şurii dar nimic,

nu-mi răspunde nimeni; (poem topografic).

Mesajul poemelor este unul deschis, discursul se destinde la final: „între timp toamna alungă oamenii din cimitir cu mănuşile în mâini” (poem topografic).

Al. Cistelecan scrie despre poezia lui Mircea Stâncel: „Partea cea mai consistentă (şi liric şi dramatic) a volumului e chiar cea care face reportajul acestei agonii a singurului loc paradisiac prin care a trecut poetul. Acesta e, de fapt, şi sâmburele iradiant al cărţii, cel din care răsare nostalgie ca agonie”.

Aurel Pantea remarcă despre poezia lui Stâncel: „Atenţia la metamorfozele spiritului poetic, din imediata contemporaneitate, nu-l determină pe Mircea să cadă în minimalisme îndoielnice. Cotidianitatea, atât cât este prezentă în poemele sale, este suspectă de inautenticitate, coruptă şi înstrăinată de adevăruri originare”.

Casa, unică şi specială, este locul unde evadează din realitate, puterea de regenerare şi locul ce pot relega căderile şi tensiunile zilnice în viaţa unui om. Casa indestructibilă, care te poartă, ca o arcă, peste timp şi neant.

Unde găsesc cimentul etern, indestructibil,

dar mai ales, unde găsesc cărămida fără fisuri,

din care sunt făcute cetăţile medievale

dar mai ales meşterul, genialul de el,

cel care îşi topeşte iubita din nou

în toate zidurile,

în toate moleculele de ciment

în mortarul ce îngheaţă pentru totdeauna;

unde mai găsesc cofrajul acela ce înghite timpul (casa cu o mie de crăpături).

Mircea Stâncel este la maturitatea creaţiei sale, o face fără compromisuri, cu stări exemplare, cu o dârză continuitate care sparge echilibru vieţii moderne şi recuperează dimensiunile eternităţii - cel puţin pentru sine, se confirmă. Un volum prin care poetul s-a eliberat de melancolie şi a intrat în structura materiei care ne ţine, sprijinindu-se pe o spiritualitate fără compromis, conform viziunii sale bine argumentate.

Să-l cităm pe poet: „cu cât mai multă imaginaţie, cu atât sângele poate zbura mai sus (o pată de sânge). 

Constantin Stancu

20- 21 noiembrie 2014