Scriitorul și Țara Hațegului: Radu Igna și lecția discretă de viață...

Pe Radu Igna l-am cunoscut, în sens spiritual mai ales, după ce a ieşit la pensie, când şi-a publicat scrierile, romane sau schiţe, când a dezvăluit în cărţile sale o lume interesantă, profundă, dar dureros de reală.

Mi-a fost profesor, dar atunci nu am înţeles.

Ulterior am înţeles că trebuie să te baţi pentru condiţia umană.

Am reţinut de la scriitor dragostea sa pentru oameni şi locuri, a fost mereu atent cu cei din jur şi le-a dat un sfat, o idee, un gând bun. Romanul său Vâltoarea  e poate unul dintre cele mai importante din literatura română contemporană. Un roman dens, pânza lui de cuvinte se întinde peste mai mulţi ani. Memoria este provocată la un exerciţiu de rezistenţă prin tema romanului, prin subiect, prin idei.

Discret, a adunat povestiri despre oameni din Ţara Haţegului şi a scris o carte mărturie despre poezia pământului. Erau ani în care culegea în tăcere, discret, mărturii despre miracolul din acest loc de lume. Părea că nu se întâmplă nimic deosebit în timpul vieţii sale, dar erau zile pline în care scria, lăsa ideile să devină romane, cronici, jurnale de călătorie. Este printre puţinii scriitori din România care a avut curajul să abordeze viaţa dascălilor în secolul al-XX-lea, în suprafaţa dură a epocilor contradictorii. Romanele lui despre profesori sunt romane ale conştiinţei care pătrunde dincolo de aparenţe, sparge barierele dintre a ştii şi a nu ştii. Poate acesta este dilema la care scriitorul s-a străduit să dea răspuns: poţi să ştii, poţi să nu ştii. Dar vei plăti preţul dacă nu ştii… 

Personal, am fost încurajat de Rudi, cum îi spun prietenii, să scriu. A scris la rându-i câteva cuvinte despre poezia mea. A fost sincer, direct şi cu dragoste. M-a încurajat să mă desăvârşesc ca scrib. M-a recomandat şi mi-a deschis, în felul său cald, unele uşi care erau în ruină.  Am primit mereu o lecţie discretă de viaţă şi umor de la Rudi.

Îl ştiu din momente mai grele, dar a lăsat un mesaj pentru cei din jur: există soluţii până la urmă. În camera sa de scriitor din Haţeg mi-a povestit o parte din romanele sale înainte ca acestea să vadă lumina tiparului. Avea şi are un sentiment al sfinţeniei scrisului. Dorea să prindă esenţa, viaţa la modul sublim. A reuşit.

Cartea sa despre lumea din ţinutul acesta, Vocaţia culturală a Haţegului  e un document important despre oamenii locului şi despre amprenta spirituală a locului în geografia complicată a Europei. Deşi adoră clasicismul e mereu interesat de mişcarea modernă a sufletului în epocă. Are un simţ deosebit al valorii, vede eroii, oamenii care au de spus ceva lumii, chiar dacă aceştia rămân în umbra anonimatului. Rudi îi vede şi scrie despre ei. Îi vede aşa cum sunt. Creionează personaje, le dă viaţă prin cuvinte pline de viaţă. La timpul potrivit mi-a deschis ochii asupra valorilor creştine, mi-a arătat sensul într-o lume care părea că nu mai are valori, o lume a tranziţiei în anii nouăzeci, apoi în anii două mii, a ştiut să îmi mobilizeze viziunea.

Îi sunt recunoscător pentru lecţia pe care am primit-o. A fost o lecţie implicită, nu explicită. Dar necesară.

A scris câteva cărţi despre călătoriile pe care le-a făcut, a lăsat un mesaj românilor: dacă acolo se poate, se poate şi în România.

Rudi, cum îi spun prietenii, s-a impus în mod discret dar consistent în peisajul literar al Ardealului. Peste vremuri, haţeganii vor redescoperi Ţara Haţegului şi datorită lui Radu Igna, scriitor şi cronicar, iar cultura europeană va accepta că există o literatură de nişă care aduce echilibru în mintea oamenilor, o literatură reprezentată demn de Radu Igna.

Mi-a vorbit cu multă căldură despre romancieri, despre Cornel Nistea, opera căruia a urmărit-o cu interes, apoi despre Dumitru Hurubă, pe care l-a apreciat ca un bun umorist, penetrant şi creator a rezervaţiei cu zăpăciţi, una de tranziţie... eternă... A avut cuvinte de laudă despre proza scurtă (Oraşul scufundat) scrisă de Ioan Barb, i-a dat câteva sfaturi, l-a lăudat, apoi a scris cu aplomb despre romanul meu Pe masa de operaţie, am schimbat mereu păreri despre literatură, despre viaţă, despre scriitori. Mi-a mărturisit că Eugen Evu a depus un efort considerabil la Hunedoara pentru a scoate literatura zonei în paginile revistelor de cultură, deşi nu l-a înţeles întotdeauna, dar rămâne o personalitate puternică...

 Nu am avut curajul să-i spun Rudi, dar acum pot să îl chem aşa, epistola aceasta mă eliberează de condiţia tranziţiei. Mi-a plăcut să-i spun Domn` Profesor, era mai comod...