Despre
alcătuirea poemului…
Ladislau
Daradici şi rigoarea poemului. Cartea de critică literară semnată de acest
autor complex (este poet, prozator, critic literar, iubitor de artă, călător
prin Europa) poartă un titlu inedit: Rezervor.
Despre alcătuirea poemului, apărută la Bucureşti: Editura eLiteratura,
2016. Sufletul său este un rezervor pentru cărţile confraţilor. El se consideră
un călător prin creaţiile altora, intră curajos în labirintul miraculos al unui
poem, caută esenţa, amprenta unică. Fiecare poet are o amprentă care-l distinge
de restul lumii. Descompune poemele pe care le prinde în plasa lui de pescar de
poeţi, le pipăie tăria, luminile interioare, rănile. Tratează poemele ca pe
fiinţe vii. Captează miracolul în rezervorul propriu. Este generos şi egoist cu
sine, cu ceilalţi. Este flămând de literatură bună, de literatura care pune în
cuvinte suferinţa cea de toate zilele. Ladislau Daradici îşi recunoaşte
limitele. Dar nu cedează. Este căutătorului omenescului din poemele pe care le
analizează.
În carte sunt
analizaţi douăzeci şi cinci de poeţi. E mult, e puţin? Este la limita supremă a
lucidităţii. Autorul nu se joacă, este atent cu sufletele poeţilor. Îi cunoaşte
ca fiinţe sensibile, flămânde de infinit, de eternitate, de miracol… Materialele
sunt talonate de câte un poem ales de autor. Un mic fulger în texte. Un
curcubeu de cuvinte. A rezultat o carte care poate fi considerată şi ca mic
tratat de istorie literară, cu timpul lucrurile vor evolua spre o imagine mai
clară a literaturii. Momentan vedem cam neclar, va veni vremea când imaginea se
va limpezi, marile pasiuni sau drame se vor topi, va rămâne poemul în rezervor. Sursă de bucurie şi
mărturie. Douăzeci şi cinci de poeţi cu sufletul pe masă, cu poemele pe umeri.
Daradici alege
un motto din Mircea Eliade, semn al seriozităţii demersului. Cităm un scurt
fragment: „Deci triumful
nesemnificativului în anumite sectoare ale artei moderne mi se pare o revoltă
împotriva omului”.
Ceea ce lasă
urme luminoase este mesajul cu semnificaţie din opera unui scriitor, fuga de
experimente post-postmoderniste, de căderea în ritualul vremii. Contează poeţii
care lasă urme luminoase, cei care susţin temeliile. Poezia revine la matca sa,
atrăgând ruga, imnul, psalmul, ţipătul, fără a refuza formele moderne şi noile
revelaţii din infosferă.
Ce îl pasionează
pe autorul textelor de critică literară?
Poemul care se
scrie singur, hărnicia depanatorului de iluzii, realul care intră în poem,
porţile cuvântului, singurătatea ca unitate de măsură a veşniciei. Putem continua
cu analiza cărţii, cuprinsul este relevant, Daradici are pentru fiecare poet un
mesaj twister, culoarea care să-i dea
stabilitatea într-o lume în mişcare. Intrăm în neantia, cu expansiunea constantă, în intimitatea frigului sau în
poemul care ordonează haosul. Apare cavalerul vrăbiilor şi al florii de cireş,
cel care supravieţuieşte prin poem, cel care vede ruina din cetatea moartă.
Radiază şi poemul infinit sau poemul-clepsidră, poemul care îşi arată eleganţa
între timpuri nesigure, rămâne simbolul zborului, zicerile şi rugăciunile.
Brusc peisajul se poate schimba într-un volum de versuri, fericirea poate fi
asumată prin cântec, există o frumuseţe a imaginaţiei peste realitatea cu
pedale, o poartă prin care se poate
întoarce mereu călătorul, există un secret al alcătuirii poemului în vremea
comunicaţiei instantanee sau nostalgia pădurilor celeste. Cititorul pendulează
între carne şi gând, sinele este mereu ascuns, dar se poate găsi şi geometria
poemului, rigoarea din poem, există curgerea spre rezervorul care dă formă
concretă norului de poeme care stă în aşteptare pe cerul patriei din istorii şi
legende.
Cititorul va
descoperi în cartea aceasta o lume dinamică, paradoxală, flămândă de miracole.
Daradici nu exclude punctele slabe din cărţile citate, poemul este imperfect,
el vine dintr-o minte afectată de boli şi fericiri personale. Interesul
autorului se focalizează pe operele citate în carte. Poetul este umbra din
cuvintele sale. Cititorul va ghici ştiinţa aproximativ exactă a fiecărui poet.
Despre Nicolae
Băciuţ aflăm unele lucruri importante: „Trei sunt temele esenţiale ale poemele
din volum, neputând exista una fără cealaltă: Dumnezeu, dragostea (inclusiv
pentru poem) şi moartea, în cele din urmă poetul reuşind să-şi învingă prin
cântec teama şi singurătatea” (p.12).
Despre Ioan Barb
notează: „Ioan Barb face un solo aparte în concertul liricii noastre
contemporane. E solul acestei chitare electrice care recuperează, din mers,
sfâşierile sângerânde ale unei lumi fărâmiţate…” (p.20).
Când scrie despre
Virgil Diaconu, cronicarul reţine: „Poemele lui Diaconu sunt secvenţe de basm
modern în care cavalerul rătăcitor – în nobleţea spiritului său – explorează
neîncetat acelaşi univers (şi care de fiecare dată devine altul), această poveste reală şi fantastică în acelaşi timp…”
(p.76-77).
Analizând poezia
scrisă de Mariana Pândaru, Daradici susţine: „Se pare că păsările au devenit
pentru Mariana Pândaru mai degrabă o metaforă a desperării şi a resemnării,
decât una a descătuşării şi a dragostei de viaţă” (p.128).
Despre Alexandru
Petria aflăm: „Scriitorul este un adept al poemului de impact, experimental şi
experienţial deopotrivă. Un poem ca focul de artificii ţâşnind undeva la
capătul lumii… (p.130).
Textele lui
Daradici au apărut şi în revistele literare, el ţine să mulţumească
redactorilor care au găzduit aceste scurte consideraţii semnificative, citează
revistele în care au fost publicate, fiind bucuros să menţioneze privilegiul pe
care l-a avut şi nobleţea demersului cultural. Revistele care au primit cu
multă căldură flash-urile au fost „Vatra veche”, „Algoritm literar”, „Zona
literară”, „Pro Saeculum”, „Semne”, „Provincia Corvina”, „Orient latin”,
„Cafeneaua literară”, „Caietele Columna”, „Poesis”, „Poezia”, „Convorbiri
literare”, „Banat”, „Reflex” etc. Este un demers petrecut cu generozitate în
mai mulţi ani, intrăm astfel în zona istoriei literare, a faptului că trăim un
moment exponenţial al literaturii române, dinamic şi care se susţine prin
talentul, efortul şi pasiunea unor oameni care s-au rupt de centru pentru a
reinventa un alt centru, o literatură multipolară şi spectaculoasă.
Am putea cita
din fiecare poet, Daradici are capacitatea de prinde sufletul poeţilor şi
fluxul poeziei lor. Cititorul va descoperi o lume frumoasă în care poate evada,
pentru că poemul se scrie singur, a luat-o razna şi zboară în zori peste
neantia…
Îl cităm pe
autor: „Dezbrac poemele de slove şi de înţelesuri, într-un gest aproape intim,
final, adăpostindu-le în rezervorul lăuntric al propriei mele alcătuiri; le
dibuiesc intenţia şi le tălmăcesc sângerarea în limita putinţelor (şi
neputinţelor) mele” (p. 9, Argument).
Un argument din
realitatea imaginară a poemului:
Nu te mai zbate
suflet al meu
zbaterea însăşi
ţi-e Dumnezeu
(p.91, Eugen Evu).
Constantin
Stancu
*Ladislau Daradici, REZERVOR. DESPRE ALCĂTUIREA POEMULUI, critică literară, Bucureşti:
Editura eLiteratura, 2016.
Poeţii analizaţi: Nicolae Băciuţ, Ioan
Barb, Valeriu Bârgău, Sânziana Batişte, Ilie Chelariu, Raul Constantinescu,
Nicolae Crepcia, Daniel Dăian, Virgil Diaconu, Octavian Doclin, Eugen Evu, Ioan
Evu, Constantin Georgescu, Valentin Iacob, Mariana Pândaru, Alexandru Petria,
Vasile Poenaru, Paulina Popa, Ion Popescu-Brădiceni, Liliana Rus, Aurelian
Sîrbu, Ion Scorobete, Constantin Stancu, Nicolae Szekeli, Virgil Todeasă.
