ZONA DE TRECERE
Un titlu surprinzător: Tratat despre morţi. O cartea scrisă de Valeriu Bârgău, apărută la Editura Călăuza v.b – Deva, 2008, o carte
aparent tristă, dar provocatoare.
O carte grea de cuvintele de
plumb. O carte de trecere de aici,
dincolo, la limita raţiunii afectate de puterea sângelui care migrează. Autorul,
poet aflat aproape de moarte, privind cu organul acela special la moarte, legat
de ultimele limite ale vieţii, sperând că va rămâne aici, dornic să cunoască ca
om imposibilul: ce este acolo, fiind aici …
Cartea apărut datorită soţiei, Mariana Pândaru - Bârgău care continuă,
în limitele accesibile munca începută de poetul, editorul, jurnalistul şi
cetăţeanul Valeriu Bârgău. Înainte de a trece în viaţa specială de dincolo de
moarte, pe patul de spital, în intimitatea gri a zonei de trecere, autorul a
notat, sub presiunea iminentă a morţii, sub greutatea de plumb a trupului şi
sub imponderabilitatea sufletului, peisajul imediat, fulgerele interioare ale
conştiinţei, speranţa care luminează carnea, nimicul de aici de care te agăţi,
cuvintele care au un sens special, memoria de fosfor.
Volumul de versuri are mai multe
interioare gri: TRATAT DESPRE MORŢI,
OBRAZUL TRAS , NOII PSALMI , INFARCT şi începe cu o introducere semnată de Liviu Ioan Stoiciu, poet şi el, marcat
de eveniment, sub semnul „în acord cu
legile firii”, moartea care nu poate fi evitată.
Poezia de aici începe cu imaginea
crinului şi sfârşeşte cu trădarea lui Iuda. Începe cu depozitele mari din
întuneric şi sfârşeşte cu imaginea unui cosmos plat, marcat de căderea în gol a
trădătorului. Trupul trădează omul,
atât cele de sus cât şi cele de jos se tulbură. Autorul simte că Dumnezeu
plânge: îşi plânge creaţia.
Poezia aceasta se vrea un tratat, este atinsă de căderea chipului,
rezistă prin cântecul frigului, apoi căderea în moarte şi priveliştea
accidentului interior, mărturia în faţa cerului.
Sunt câteva elemente care însoţesc
zona de trecere, moartea este presată de cuvintele nespuse: crinul, sufletul,
prinţul, luna, cântăreţi orbi, coline, cerul, inima, floarea soarelui,
depozitul de dinamită, nebunul, pâlcul de zăpadă, decembrie, ultimul timp. De
fapt toate aceste elemente vin din amintirea distorsionată de instinctul morţii
la om, sunt elemente reale din viaţa petrecută, dar filmul se reia potenţat de
sensibilitatea fiinţei interioare şi de frica adâncă ce străbate inima celui
care ştie că a intrat pe fâşia de hotar. Elementele reale sunt elemente de
sprijin pentru elementele gri de dincolo, ceva care prevesteşte imaginea trecerii,
dar şi dorul după această viaţă. Dorul e marcat de alte elemente mai adânci:
sângele, apa rece, dialogul, cântecul, floarea de prun, Eminescu, brusc,
minunea, o limbă străină.
Obsesia ruperii. Trădarea trupului
limitat.
„Floarea-Sorelui tăiată în borcanul/de cafea Brasero/polenul i se
împrăştie fără noimă/pe duşumea/Peisajul e în afara naturii/Şi a bunului
Dumnezeu” sau
„În înaltul cerului/un poet bătrân/îşi ascute creionul/cu o sabie de
Toledo”. Oboseala artistului aflat la limită, puterea care i s-a dat şi
care se duce, întoarcerea spiritului în locul original. Primul ciclu al
tratatului despre morţi se încheie cu decembrie,
sfârşit de timp cu un fel de crucifix ce atârnă sub chipul poetului … Religia personalizată ce marchează trecerea.
În ciclul obrazul tras, imaginea chipului ce trecere din aceste dimensiuni:
orice suflet vine din cosmos, ecourile epocii cad, pasăre cântă pe strada mare
şi plouă cu stele pe omul singur, iar vinerea morţii ajung mai repede în cer …e
pierderea acestui chip la care ţinem aşa de mult, care ne individualizează şi
ne reaminteşte că am fost creaţi după un model superior ce se destramă brusc.
„Ce mică e lumea/Din căruciorul ce duce la reanimare!”
„În pat cu Diavolul/transpirat/plâng/şi
aştept să deschidă uşa/petardele de Crăciun”.
Evident că zgomotul lumii trebuie
să fie puternic pentru a da sens trecerii şi frânturii de viaţă care mai
palpită într-o zonă limitată a destinului, e o stare de veghe cu sânge,
aparate, seruri, asistenta în halat alb care se minunează că personajul cu
obrazul tras mai trăieşte. Şi mai trăieşte, înregistrează imagini, gesturi, e
copleşit de simboluri, de cuvinte care ating firul cu plumb al destinului …
Da, viaţa e o minune!
În ciclul noii psalmi e un imn discret ce reia tema
elementelor de siguranţă: salvarea sufletului prin credinţă, nu prin vedere: „În Nazaret/există o trecere/dintre cuvântul
fără trup/şi cuvântul cu trup //În Nazaret/măslinii au inimă… ”, sau
această imagine care potenţează lucrarea lui Dumnezeu în viaţa omului: „Patru stele/se arată/deasupra oceanului//Patru
ucenici duc vestea/Patru femei/ duc în pântece pe Iacov”. Evident,
amintirea spiritului pur din mesajul celor patru Evanghelii rămase pentru
oameni ca mesaj venind de la Dumnezeu.
Obsesia neputinţei omului în faţa
morţii e redată prin poemele Infarct:
„Explozia a avut loc/Deasupra hambarului
cu îngeri”.
Sunt elemente care prezintă
slăbiciunea fiinţei de pământ: omul devine mai uşor, omul se evaporă, moartea
râde şi se bucură, veştile vin ca obuzele, pădurea de azbest, mirosul are
dinţi, în faţa lui Dumnezeu se adună lighioanele care beau sângele celui
afectat, iar în faţa stelei vine noaptea galbenă: moartea.
„Inima mea care nu se opreşte/se zbate ca o vită sălbatică în frig”.
De remarcat grafia versurilor,
uneori lipseşte un punct, nu toate versurile încep cu literă mare, e un haos în
modul în care curg cuvintele care se strigă unele pe altele şi se alungă în
acelaşi timp sub ochii medicului, ori asistentei, cu aparate care descentrează
lumea, o deformează, echilibrul se rupe, e o parte sângele care curge prin
trup, o altă parte sângele care curge în lumea din afara fiinţei, o memorie plată la un cosmos plat.
Dar în faţa cerului cad imagini cu
sânge şi inimi „rupte de la ieslea unde
au stat legate”. Evident, elementele care vin din creştinism în fiinţa
descentrată, sunt cele care mai susţin căderea omului în preistorie, în moarte
… Apoi trupul ca un cântec, trădează: lumânarea se stinge, tratatul are
concluziile sale, universul îşi pierde dimensiunile, devine plat, ca într-un
desen de copii care nu au deprins logica vieţuirii, întoarcerea la lumea din
două dimensiuni, apoi o dimensiune, apoi cântecul fără dimensiuni, curge ca
sângele fără de trup.
E o carte tristă, dar de moarte nu
scăpăm, e ultima experienţă, uneori spusă, alteori dusă, alteori plânsă,
alteori scrisă …
Acest volum de versuri este unic
în literatura română, soţia scriitorului a depus efortul de a recupera poemele
de fosfor pentru a salva de la uitare experienţa morţii la artist, dar e unică
şi pentru că fiecare moare în felul său, până şi ultimul gest are culoarea lui,
irepetabila culoare, dar e un mesaj pentru fiinţa insului înainte de a vedea
faţa netimpului.
Singurul element de optimism este
apa lucioasă a vremii …
”Pe colina de lângă biserică/un nor se caţără în iulie/până la Sfântul
Ilie”.
Constantin Stancu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu