În oglinda cerului
Aurel Pop[1] îşi
asumă căderile într-o lume a căderilor.
Volumul de versuri Taina căderilor[2],
aduce imnul celui aplecat în rugăciune… Pasionat de literatură, editor,
redactor de revistă literară, activ în perimetru culturii, simte nevoia să
strige în pustia căderilor de tot felul, să lase un semn pentru cei care simt
că se întâmplă un eveniment important pentru generaţia aceasta. Poetul a lucrat
asupra volumului de versuri, l-a trecut prin mai multe stadii, atent la inima
cititorului, temător pentru păcatul scrisului în cetate, a scrisului ca acid,
ca magmă…
E o distanţare în univers, lumea se depărtează de lume,
cuvântul cade şi el în oameni, greu, picătură de mercur, inevitabilă… Este de
remarcat faptul că poetul îşi asumă căderile, o face cu exactitate, cu atenţie.
Poate de nesuportat este căderea cuvântului, vestită de păsări, de cântatul
cocoşului, în dimineaţa specială a istoriei, de geneza care e prezentă în lucruri, în oameni, în poeme…
Deşi lumea comunică încontinuu,
mesajul este pierdut în univers, o zbatere, o cădere prin mesaj: „Am intrat pe Messenger/ Şi-am bârfit/ Cu gura până la cer/
Spre infinit” – Bârfă virtuală.
Alunecarea aceasta pune o
presiune pe fiinţă, presiune aproape de nesuportat, omul pare a găsi locul unde
se simte protejat: în fenomenul Iisus, în faptele care salvează, dau speranţă,
aduc iubire, magnetul credinţei. Tot mai mult Iisus pare locul unde căderea
înseamnă altceva, sunt simboluri evanghelice în volumul autorului, semne
biblice, lucrurile care dau densitate şi lumină vieţii: crucea, paharul cu vin,
trădarea, predestinarea. Aurel Pop şi-le asumă, le încrustează în poeme, le dă
echilibru prin taină, prin armonia miracolului.
În lume sărbătorile au ceva
straniu, lucrurile nu se leagă, e o distanţă între colind şi oameni, colindul
nu-şi mai are sensul într-o lume în care comunicarea e fracturată de stările
moderne ale societăţii.
„La
porţi bunicii aşteaptă degeaba/ Felicitările sunt trimise pe net/
Prin cont deschis pe facebook/ Pentru toţi cei rămaşi acasă un set// E trist,
nimic n-a mai rămas/ Nici dor de ţară, nici credinţă/ O noaptea de Crăciun fără colinzi/ Şi
colindători în suferinţă/” – Crăciun
fără colinzi.
Limbajul
e frust, dar adevărul despre noi are ceva din marile drame ale lumii, fără
sărbători lumea e mai săracă, pustie, pietrele de aducere aminte au dispărut…
Poemul
este mesajul direct, biruinţa asupra vremurilor: “Ascultaţi
şi priviţi – l/ Acum Judecaţi-mi poemul/ Oricum/ „ – Biruinţa
Nunta, simbolul bucuriei în lume, e atinsă de isterie,
isteria lipsei de dragoste, în biserică lumea cântă, în umbre ea, mireasa,
plânge cumva, poetul nu o spune, dar se înţelege, miracolul lumii s-a stins…
În poemul Uite aşa, Aurel Pop prinde esenţa noului om, se reia un ritual
vechi sub alte semne, e o naştere din suferinţă, fără durere, oarbă, de parcă
oamenii şi-au pierdut timpul între două epoci: „Ce n-au găsit atunci, ei bine/ acum
prinde ecou/ în magazinul de la colţ se stă la rând la drog/ şi uite aşa se
naşte omul nou/ Se simte bine în postura de şomer/ sau în cea de
pensionar de boală/ dă semne că nu ştie de Homer/ şi nici nu-i pasă că nu
are ce să pună-n oală/ Mai iese la vecini după-o ţigară/ nevasta i-a plecat în
vară la căpşuni/ seara agaţă o paraşută în gară/ să-şi elibereze trupul
de hormone/ trage des câte-o beţie/…
Familia este în cădere, omul apăsat de starea de om păcătos, fără
viziune, sevele s-au scurs în neantul istoriei…
Pentru toate acestea poetul
surprinde pedeapsa, e aceeaşi pedeapsă: răstignirea.
Pedeapsa e triplă, grea, vine din căderile vremurilor, din păcat.
„La margine de drum/ Erau trei
cruci/ Acum/ Răstignit - duci/ Crucea
poetului/ A Cuvântului/ A Poemului/”- Răstignire
Sunt semnele de sfârşit, apocalipsa prezisă, posibilă, exactă, sunt
semne, păsări cad din cer, dar sfinţii ţin echilibru, sfârşitul e potenţat de
numărul lor. Aici tehnica poetică apelează la hiperbolă, nu sunt urgii într-o
apocalipsă prezisă, sunt mai multe apocalipse într-o urgie văzută, durută,
scrisă.
Căderea se datorează trădărilor, e ultima Cină, e locul unde trădarea se face prin cuvinte, acestea cad în
pahare, taina e frântă de trădări, de erori, lumea captivă, poetul prins
într-un vis, încătuşat în vis şi vine răspunsul: căderea în Abis… La capătul abisului – Dumnezeu!
Ultimul poem din carte dă titlul acestui
volum al mirării şi căderii, lucid, poetul vede cu ochii inimii vremurile care
sunt lichide, eşecul ca o pană de pasăre de pradă….
Poemul Taina
căderilor are paisprezece puncte de sprijin, e zbaterea poetului în faţa
poeziei şi a eternităţii, eliberarea prin cuvinte care i s-au dat prin
generozitate divină. A ezitat, a refuzat, dar cuvintele au curs… Taina e taină
doar pentru cei neiniţiaţi, pentru cei iniţiaţi în luciditatea suferinţei,
taina e umbra îngerului pe cuvinte rostite ca o invocare a cerului. „Scrisu-i povară/
cine vrea/ poate să se convingă/ în fiecare zi/ în fiecare lună/ în fiecare an/
în fiecare secundă/ numai aşa/ se moşteneşte/ eternitatea/ prin poezie”./
Aurel Pop a învins teama veacului orb în care trăieşte doar cu poemele
sale, în umilinţa scrisului într-o vreme în care oamenii nu pare preocupaţi de
lecturi fundamentale. Volumul are ca motto versuri desenate chiar de
autor, ca o revoltă împotriva falimentului (cuvânt uzual în societate):
„De-o vreme Dumnezeu face scări
unii au
căzut, alţii se ridică
după mai
multe-ncercări
eu tac, nimic
nu spun ... de frică”
Orice poem e o
victoriei împotriva fricii, orice vers e un pas spre eternitate. Şi cine are
curajul să ridice piatra împotriva scribului, cel care scrie pe o bancă în
templu…
Şi dacă fiinţa
poetului e templul?
Despre Aurel Pop
au scris mai mulţi iubitori de frumos, reţinem ceea ce a prins Adrian Botez în
textul dedicat lui: „Autenticul Poet Aurel Pop este, mai curând, poetul
surdinelor, puse, cu discreţie şi bun-simţ specific ţărănesc-tradiţional, la <<trompetele>>
crizelor de emfază - pe care le trăieşte/ doreşte orice scriitor. Este, de
fapt, poetul <<tăvilor
pline de cuvinte>>, atât de domestice, elegant purtate la cina elegantă
(şi cuminte!) a Poeziei ... Este, chiar, de multe ori, poetul inefabilului
fermecător, al <<vânzării pe un nor de fum>>, al sfătoşeniei,
oarecum prozaice, dar simpatice, a <<ieşirii din impas cu un sfat sau cu
o pildă>>, al <<fluturilor gri>>, Icari <<moderni>>,
dezabuzaţi..., al <<vânzării sonetelor la intrare în burg>> şi <<stând
de pază-n gând la poarta melcilor>>". (prof. dr. Adrian Botez; Un poet
diafan, cu vocea îngroşată - ... şi cu perspective de nebănuit, în revista
"Pro-Saeculum" Focşani, ISSN: 1583-1949, Anul VI, nr. 8-9
(40-41), august-septembrie 2007, pag.64-65).
Aurel Pop se
întoarce în poeme precum pasărea călătoare în ţinutul în care soarele i-a
încălzit aripile… E, poate, multă tristeţe în versurile sale, e durere, dar o
altă carte îi va permite să fie mai fericit, orice carte este simetrică cu
sine, o carte luminoasă în oglinda cerului!
O aşteptăm ca o
continuare, pentrucă înălţarea vine ca efect al gravitaţiei cuvintelor…
Constantin Stancu
Ianuarie, 2013.
[1] Aurel Pop. (n. 22 noiembrie
1949). Cetăţele, jud. Maramureş. Doctorand, Institutul de Istorie "George
Bariţiu" al Academiei Române - filiala Cluj-Napoca. Redactor-şef al
revistei literare "Citadela";
Directorul editurii „Citadela”. Membru al Uniunii Scriitorilor din
România. Taina căderilor, volum în
curs de publicare la data redactării prezentului text.
[2] Cărţi publicate: “Pelerinaj
de secesiune”- poeme, (2004); “Calvarul cuvintelor”-
poeme, (2006); “Sonete din regatul
disperării” – sonete, (2007); “La hanul
verbelor” – critică literară, (2008); “Cuvinte dintr-un
noian de vorbe”- interviuri, (2009); “Semne dintr-un trunchi de cuvânt”- poeme,
(2009); „Ion Burnar : schiţă
monografică” - studiu
monograpfic,
(2010); “Deschideri confesive” – interviuri
(2011); “Eternitate prin poezie”
– antologie (2012); “Rezistenţa ţărănească
anticomunistă din perioada colectivizării în judeţul Satu Mare” –
studiu istoric, (2012).
