(fragment)
Ioan Ardelean avea chef de un grătar pe cinste.
Primise de la maistrul Şurub, cum îl porecleau colegii, o căprioară, aşa ca din
întâmplare. Maistrul era vânător pasionat, avea o puşcă bună, dar apela uneori
la un arc cu săgeată de oţel cu vârful ascuţit, periculoasă armă, nu făcea
zgomot, era silenţioasă, vânatul cădea retezat de tăişul din vârful săgeţilor.
Avea doar trei, dar bune, întotdeauna aducea vreun animal acasă, îl împărţea colegilor
la serviciu o parte. Acum, directorul primise carnea de căprioară, era ceva
ilegal, dar cine ar fi spus treaba asta la poliţie, sau la ocolul silvic? Aşa
că îl invită pe Aurel la cantină, avea şi o sticlă cu ţuică făcut de el, în
cazanul de la ţară, bună, galbenă şi penetrantă, cădea grea în stomac, dar pe
urmă aducea un fel de uşurare, de eliberare… Lumea ştia că directorul făcea o
băutură bio, curată, gust plăcut, i se dusese vestea. S-au instalat amândoi în
sala de mese. O femeie de la bucătărie îi servea, avea halat alb, era tăcută,
trecută de cincizeci de ani, ştia ce trebuie să facă. Lumea pleca de acolo
mulţumită, mai ales în momente dificile. Directorul venea la cantină numai în
momente speciale, serveau masa câteva sute de oameni, mâncarea era destul de
bună, cantina aducea venit, concura uneori cu Macarena, restaurantul de renume
din Vadu Ars, era o concurenţă indirectă, dar se simţea…
-
Aurele, ce
zici dacă într-o zi cantina aceasta nu va mai fi, câteva sute de oameni nu vor
mai avea o masă caldă, vor pierde un avantaj pe care nimeni nu-l va mai
asigura?…
-
Ce să zic,
cred că se vor descurca, mulţi locuiesc la ţară, sunt la dispoziţia destinului,
nu au ce face, vor ţine porci, vite, oi, animale de tot felul, vor trăi
natural… Ca-n evul mediu… târziu!
-
Ei, dar
banul? Banul va ajunge la ei…
-
Cine ştie,
domnule director? Lumea se schimbă, nu vor avea ce face, unii vor pleca prin
străinătate, sunt meseriaşi buni, vor găsi repede de lucru, străinii apreciază
oameni calificaţi, poate vor avea salarii mai bune… Va fi un exod! Se va goli
ţara!
-
Dar
familiile, Aurele?
-
Cui îi pasă
de familie? Să fim serioşi, va creşte numărul divorţurilor, femeile vor fi mai
disponibile, familia va fi o amintire, se vor face tot felul de combinaţii,
teoria aceea cu familia, stâlpul de bază al societăţii a trecut… Vine
instituţia şi zice, se face.
-
Da, Aurele,
dar biserica va spune ceva, ea?…
-
Ei, aşa ca
teorie merge, dar ca practică… Mai bine să bem un păhărel, că tare bună ţuică mai
faceţi, ce secret aveţi la cazan?
-
Nu avem… Doar
că sunt meseriaş…
Aurel turnă în pahare, ambii traseră farfuriile cu
friptură şi cartofi prăjiţi, aveau şi gogonele, bune, făcute în casă. Mâncau în
tăcere în sala aceea mare, la o masă cu multe scaune, cu multe carafe de apă pe
tăblia de lemn, puse peste feţele de masă curate şi lungi. În sala de mese s-au
făcut multe nunţi, botezuri, s-au sărbătorit pensionari, primele, au fost
oaspeţi de seamă acolo, muncitori, cerşetori, funcţionari de stat, controlori
de la fisc, comisari de la Garda Financiară, anonimi. Au cântat orchestre de
muzică uşoară, populară, cântăreţi vestiţi, amatori şi ţărani care au învăţat
să cânte acolo, în lumea lor, de la sat. Sala avea un ecou bun, era mare, acolo
s-au apropiat pentru prima dată tineri, o femeie şi un bărbat, aşa s-au
întemeiat familii, la un dans în sala de mese, cu orchestra cântând duios, în
surdină…
Era un peisaj suprarealist, cei doi făceau parte
dintr-o piesă de teatru absurd… Doar zgomotul făcut de tacâmuri pe farfuriile
albe se auzea, un fel de muzică absurdă, cu ecou.
-
Ia, Aurele, e
bună…
-
Da, domnule
director, zău e stas, merge şi la case mai mari, a şi mers…
.........
