(Constantin Stancu, fragment din romanul Vadul ars, Ed. Rafet, 2016)
Ioan
Jude privea materialele adunate pe birou. Era cam târziu, lumea din firmă
plecase acasă. El a rămas, ca de obicei, să mai reflecteze la ziua prezentă, să
gândească unele planuri pentru viitor,
să se amăgească. Era o după-amiază eternă, nimic nu putea mişca
lucrurile. Ar fi bine dacă ar mai apare unele proiecte, ar aduce bani şi s-ar
mai concentra pe ceva concret. Era în aşteptarea evenimentului proiectat, urma
să vină Bebe Apostol, adică omul acela, pe numele său de om de afaceri în lumea
spectacolelor, Guru.
Jude sesiza că lumea nu mai citea, ceva s-a rupt
în mentalul românilor, era o ruptură brutală, ca o lovitură de topor în
diamantul zilei. Câte o carte bună merita să citeşti, să te rupi de concret, să
intri în lumea ideală din care picura viaţă. A descoperit de curând o carte
interesantă, scrisă de un scriitor american celebru, Norman Mailer, îi plăcuse
titlul: Un vis american[1]. Parcă a fost şi
un film cu titlul acesta, da, a fost, gândea Jude. Cărţi grele, marcau un veac.
Cumva perioada asta din ţară semăna cu perioada anilor 60 sau 70 din America,
erau mereu frământări sociale, multă violenţă, droguri, sex „en gros”, cum se
spune în afaceri, politică şi show în direct şi corupţi. Fapte adevărate, filme
pe viu... Ce vremuri, din nou logica războiului în Europa, unii vorbeau de
război hibrid, prezent în viaţa de zi cu zi, instabilitatea valutei, căderea
monedei naţionale, conflicte pe internet, atacuri asupra băncilor,
instituţiilor, trădări, falimente. Puterea avea un caracter imoral, se
manifesta cu violenţă, era prezentă peste tot, fenomenul împingea la periferie
arta, credinţa, iubirea. Era tot mai multă violenţă, cu oameni dubioşi. Da, era
nevoie de o nouă revoluţie cu impact, una prin morală, cultură, chiar sexuală,
resetarea energiilor umane individuale, mereu risipite pe nimic. O doctrină
socială altfel, bazată pe existenţialism, politică de bună calitate, puţin
misticism, acceptarea minunilor ca o regulă de bază. Mereu visăm, mereu vrem
altfel viitorul, prezentul. Trecutul nu mai poate fi schimbat, e aşa cum este,
trebuie să-i crezi pe istorici, pe scriitori, pe teologi, pe politicienii aceia
interesaţi, cu papion şi pantofi cu şpiţ, lustruiţi. A dispărut angoasa
războiului, cumva, dar apare angoasa schimbărilor de tot felul, eterna reformă
care zguduie guvernele, oamenii...
Da, Visul
american... Romanul acela prezenta tragedia lui Stephen Rojack, bun,
absolvent al Universităţii Harvard, ba şi erou de război, ajuns profesor
universitar, activ realizator de emisiuni la televiziune, la fix, sună ca la
noi...
Vine momentul, răul din el face ravagii, îl
domină, îi captează fiinţa, ajunge să-şi ucidă soţia... O, nu-i adevărat, ba mai mult, îi
zvârle cadavrul pe fereastra pentru a sugera o sinucidere... Ca în telenovele,
ca în filmele de acţiune, cotate peste tot, vizibile în cultura de fiecare zi,
în discuţii, în reacţiile tinerilor neprotejaţi...
Eroul se îndrăgosteşte de o cântăreaţă modestă, se
dezlănţuia într-un de bar, Cherry, la
modă în vremurile moderne. Barul a luat locul sinagogii, a moscheii, a capelei.
Soţia şi socrul lui Rojack au legături cu Mafia, tare chestie, ba şi cu poliţia,
cu eroi de mare influenţă, din televiziune, guvern, instituţii, adică. Cherry îşi
desfăşoară existenta prin lumea interlopa, bogătaşi şi alţi potentaţi politici.
Ca la noi, îi copiem, facem copy-paste
în istorie, nu am învăţat nimic. Scene de sex, de violenţă sunt redate pe faţă,
fără menajamente etice, cu imagini crude, terifiante. Apare arta urâtului prin minuţiozitatea
descrierii răului, a fiarei din om. Eroi şi morminte, da... Ce faţă are
lumea... Bun, am citit undeva ceva şi mai tare, teologii aceia cu ştaif, au
descoperit că femeia nu are loc în biserică, da, nu este egală cu bărbatul...
Anii aceia din America se îndreaptă spre noi cu toată forţa... Valul se ridică,
apoi, cade... Era şi o teologie feministă, bine conturată, care a bulversat
societatea aşezată cumva... Au fost numai sfinţi, femeile foarte puţine, nume
de bărbaţi sfinţi, repetate mereu... Dar ele stăteau mai mult în umbră... Pe
Muntele Athos nu au loc, n-au avut, nu vor avea, doar pisicile fac excepţie...
Un accident istoric, aşa am citit, gândea Jude, ce schemă în istorie... O, da, Adam nu ar fi păcătuit dacă ea, Eva,
nu o comitea..., un Adam de „scond hand”, ceva nereuşit. Au luat-o razna în
anii aceia, parcă şi acum, femeile nu au putut fi hirotonisite în Biserica Ortodoxă
sau Catolică, probleme grele... Apoi teologia eliberării, de ce, de cine?
Scheme în istorie, au promovat femeia, cu tărie, nu trebuia marginalizată, era
o minoritate, nu-i aşa? Au atins culmea: Era Dumnezeu bărbat sau femeie?
Întrebări de baraj, grele... Răspuns: Dumnezeu poate fi „Tată”, poate fi
„Mamă”, poate fi orice, intelectualii frământă ideile, se joacă intens cu o
divinitate maleabilă, la dispoziţia dumneavoastră, domnilor... Serviţi cu
încredere! Ioan Jude îşi auzea gândurile, rememora stări, naraţiuni, ce
interesantă este fiinţa... Da, au descoperit că Duhul Sfânt, Ruach în ebraica veche, e de genul
feminin... Da, apoi de la minoritatea feminină, la un Dumnezeu negru, da, a
fost şi aşa ceva, cum ne jucăm cu noi, crezând că ne jucăm cu El... Oricum,
cercetătorii s-au preocupat să ivească un chip a lui Iisus, unul ca în vremea
lui, de demult. Şi l-au făcut real, zic ei, bun de pus în ramă. Nu seamănă cu
tablourile cunoscute, acum îi caută şi oasele, poate le găsesc, să vadă cum sta
în codul genetic, ce fel de caractere, boli de la strămoşi, alte chestii cu ştaif…
Chipul acela semăna cu vreun om de prin Galileea, păr creţ, ochi negri, tenul
închis, nu alb cum îl pictau marii artişti. Nu ochi albaştri, nu păr lung…
Altceva, ce nu au prins pictorii. Am să... citesc şi...
c Constantin Stancu
[1] Norman Mailer, Un vis american, București: Editura
Polirom, 2005; traducerea și note de Horia Florian Popescu
