Adevărul este că nu dispun de prea multe, nici măcar
suficiente, informații
despre Mihai Sin, pentru ca ideile acestei micromonografii să aibă detaliile și consistența pe care mi le-am dorit,
pe care să le pot transmite, ca mesaj, celor care nu au fost cât de cât
familiarizați cu
opera și omul Mihai
Sin. De-aceea, am cutezat să-l rog pe Dan Culcer, fost coleg de redacție cu Mihai Sin la
revista Vatra, încă de la apariția/editarea
noii serii (1971), să-mi dea câteva date care să ajute la rotunjirea informațiilor de care dispuneam.
Cu amabilitate și
promptitudine, Domnia sa mi-a răspuns următoarele:
Dragă Dumitru Hurubă,
mă bucur că plănuiești a scrie despre Mihai Sin și despre alte eventuale
subiecte conexe privitoare la Vatra.
De folosit materialul interviului, liber la Dta.
Cu citate și
trimiteri cât mai ample, de va fi cazul. E un interviu bun. Mihai era bun la
luat interviuri. Cele date, din motive legate de precauții exagerate, sunt adesea
atât de aluzive că ținta
nu poate fi recunostă. Ține-mă
la curent cu soarta proiectului Dtale.
Mulțumesc.
Cu tot binele, Dan Culcer
…Drept care, țin
să-i mulțumesc și pe această cale, lui
Dan Culcer, inclusiv pentru cele câteva considerații
legate de unul dintre cele mai substanțiale
și consistente
romane semnate de Mihai Sin: Quo vadis, Domine?
Așadar,
iată textul său:
„Este Mihai Sin un scriitor uitat, necitit, care a
fost citit în mod inadecvat, sau chiar răstălmăcit, cum s-ar părea după tăcerea
care s-a lăsat peste importanta sa operă, fiindcă unul din romanele sale, Quo
vadis, Domine?, a fost prezentat ca un elogiu al "Securitaţii
patriotice" în anii '90, într-un registru politic deformant?
Interviul* de mai jos nu răspunde la această
întrebare retorică. Nu iau acum în discuţie valoarea romanului în chestiune şi
nici sensul mesajului său. Dar ştiu că proza lui Mihai Sin, despre care am
scris la momentul începutului, merită să fie recitită liber de prejudecăţi şi
să i se acorde locul care i se cuvine, printre cele mai durabile realizări ale
sfârşitului de secol, dincolo de modele efemere ale egolatriei, vacuitatii şi
amoralitatii invadatoare.
Dan Culcer”
Evident, din varii motive, eu nu voi folosi textul
interviului integral, ci doar ca suport de informații pentru materialul de față, având în vedere că
multe dintre-acestea le știam
din convorbirile mele telefonice cu Mihai Sin, și-apoi
din prelungile conversaţii avute la locuinţa sa din Târgu-Mureş, între 16-18 a
lunii decembrie 2009. Dovadă a întâlnirii este autograful de pe pagina de gardă
a romanului Quo vadis, Domine?: „Lui Dumitru Hurubă, cu veche şi
nestrămutată preţuire, Mihai Sin. Tîrgu-Mureş, decembrie 2009.
Şi n-aş vrea să trec mai departe fără a cita
cuvintele lui Mihai Sin de pe coperta a patra a romanului Quo vadis, Domine?:
„Am crezut şi cred în destinul acestui roman, care nu e legat neapărat de
destinul meu. Şi mai cred că, într-o bună zi, poate chiar apropiată, adevărate
motive ale «campanii» de acum mai bine de un deceniu vor ieşi la iveală,
dovedind goliciunea, lipsa de scrupule şi chiar ticăloşia unora care, din ’90
încoace, n-au încetat să se autointituleze lideri de opinie, în fapt aparţinând
unei false «ielite» care a răspândit,
cred, multă derută, confuzie şi imense cantităţi de defetism în societatea şi
în lumea românească.” (Quo vadis, Domine?, vol. I, Editura Nemira, 2007,
coperta IV). La urma urmei,
oricât am fi de răuvoitori, putem să nu recunoaştem din acest mini text o
presimţire rea a lui Mihai Sin?
În realitate, romanul – citit şi printre
rânduri, are destule pasaje care au o legătură intrinsecă, adesea clară-clară,
cu destinul autorului.
Au mai scris despre cărţile sale: Mircea Iorgulescu,
Dan Culcer, Cornel Moraru, Ioan Holban, Alex Ştefănescu, Eugen Simion, Lucian
Raicu, Ion Vlad, Tania Radu, Ştefan Borbély, Caius Dobrescu, Dan C. Mihăilescu,
Irina Petraş, I. Negoiţescu, Ion Simuţ, Gabriel Dimisianu, Dumitru Micu, Bianca
Burţa-Cernat ş.a., precum şi regretaţii: Dana Dumitriu, Laurenţiu Ulici,
Valeriu Cristea, Lucian Raicu, Ion Vlad, Dan C. Mihăilescu, Irina Petraş, Ion
Simuţ ş.a.
Revenind: aşadar, în anul de graţie 1971, Romulus
Guga, Dan Culcer, Mihai Sin şi Atanasie Popa, au iniţiat noua serie a prestigioasei
reviste Vatra din Tg.-Mureş din redacţia căreia Sin a făcut parte
până în anul 1990. Între anii 1990-1991 a fost director al Editurii Albatros,
iar în perioada aprilie-decembrie 1992 a îndeplinit funcţia de ataşat cultural
la Ambasada României din Israel. Cele de mai înainte reliefează personalitatea
omului, a omului de cultură şi scriitorului Mihai Sin, precum şi aprecierea şi
prestigiul de care s-a bucurat...
Însă, cu toate acestea, mă întreb: câţi – şi din ce
motive – îşi mai amintesc azi de romanul Schimbarea la faţă (Ed.Cartea
Rom., 1985), care a făcut vâlvă după ce a fost propus pentru Premiul Uniunii
Scriitorilor, premiu cu care secţia de propagandă a PCR-ului nu a fost de acord
considerând că acesta ar aduce deservicii literaturii române a momentului? Cred
că foarte puţini. Cert este că scrierea cam ieşise din procustienele
canoane impuse de ideologia comunistă, drept care organul partidului, ziarul Scînteia,
a şi sărit repede în ajutorul „secţiei de propagandă” publicând un fel de
cronică literară, ştiută ca fiind „de serviciu”, evident nesemnată (cum se
obişnuia în asemenea cazuri), în care atât autorul cât şi romanul erau acuzaţi
de abateri grave de la conceptul de morală comunistă în arta
realist-socialistă. M-am referit la romanul Schimbarea la faţă, fiindcă
el a fost, cel puţin la momentul respectiv, cartea-apogeu a creaţiei lui Sin
după cum a considerat majoritatea criticilor literari importanţi şi
responsabili de la finele veacului XX, precum un Valeriu Cristea, care afirmă:
„«După cel mai iubit dintre pământeni», romanul din 1985 al lui Mihai
Sin («Schimbarea la faţă», n.n.) este poate scrierea cea mai
antitotalitară, anticomunistă, anticeauşistă, antisecuristă din câte au apărut
până în decembrie 1989.” Aceasta în condiţiile în care câţiva critici
literari – Eugen Simion, în România literară de exemplu – publicaseră
deja ici-colo consideraţii şi aprecieri favorabile romanului Schimbarea la faţă
urmate imediat de o tăcere totală după refuzarea premierii. Dintr-odată, după
publicarea acuzaţiilor din Scînteia s-a oprit aproape orice referire la
roman, cel puţin în presa literară. În această ordine de idei, este
semnificativă soarta unei cronici semnate de Lucian Raicu, scrisă şi predată
spre publicare României literare în anul 1986 şi care a fost publicată
după decembrie 1989, respectiv, după… Revoluţie. Aici este de menţionat o
explicaţie scurtă, şi interesantă şi, mai ales, importantă: Realismul critic
de care propaganda de partid făcea atâta caz, în romanul Schimbarea la
faţă ea cam sărea calul în unele pasaje, fapt care ieşea binişor din matca
ideologiei „la zi” dând apă la moara celor care cam strâmbau din nas la
„înţeleapta politică” a partidului comunist. Aşadar, semnalul de alarmă
publicat sub semnătură… anonimă în organul de presă al PCR-ului, avea la bază
nerespectarea şablonului privitor la realismul socialist. Se pare că
acesta a fost primul pas în dizgraţierea lui Mihai Sin – el însuşi fiind tot
mai convins de acest lucru. În acest context, sublinierea ideii de către
regretatul critic literar Valeriu Cristea, este fără dubii, „ajutat” fiind şi
de criticul Ion Negoiţescu care extrapolează: „Romanele lui Mihai Sin
se dovedesc... mult mai critice decât altele, contemporane cu ele
(subl. d.h.), căci – spre deosebire de un Marin Preda sau un Augustin Buzura
– dânsul nu acordă nici o şansă comunismului, nu-l consideră amendabil o dată
cu trecerea vremii prin înlăturarea tarelor lui... (...)«Schimbarea
la faţă», cu sticlirile lui de simbol, poate fi considerat drept cheia unei
lumi şi a literaturii ei.” Amândouă citatele sunt din preambulul la romanul
Quo vadis, Domine? în două volume, publicat între anii 1993-1996.
Deci, din motive care-mi sunt neclare, cel puţin în
parte, Mihai Sin a devenit romancierul-victimă a unei ignoranţe greu explicabile,
deşi personal cred că „i se trage” – culmea paradoxului! – şi de la Schimbarea
la faţă (1985) şi... de la Quo vadis, Domine? (1993-1996),
tocmai fiindcă ambele romane se circumscriu, dintr-un anumit punct de vedere,
contextului incomodant pentru personaje care, încă, se mai hrănesc bine cu seva
mentalităţii tributare sistemului totalitar ante-decembrist. Îmi este din ce în
ce mai limpede că el plăteşte pentru că nu s-a pliat la timp şi convingător
unor politici de clică linguşitoare care a traversat fără probleme de
conştiinţă decembrie-le ’89... Această recalcitranţă... continuă, care a dat
apă la moara „vizaţilor” din literatura sa, nu i-a fost iertată de către
aceştia, ei acţionând cu promptitudine pentru marginalizarea sa şi
minimalizarea ca prozator; au făcut-o
direct, sau prin ciracii lor, respectiv cei care, în mod deliberat desigur, şi
fără a-i cunoaşte valoarea operei, îl ignoră sau, unii şi mai zeloşi, o
detractează prin foarte la moda „reconsiderare”; mă refer în special la
majoritatea comentatorilor de literatură post-decembrişti care, porniseră, nu
cum multă vreme în urmă, un adevărat asediu asupra literaturii din perioada
totalitaristă. După ce a avut parte de o seamă de nedreptăţi, ar fi
impardonabil să fie “reconsiderat” tocmai de către unii inşi intraţi fraudulos
în literatura de după ‘89, destui dintre ei având doar o bună pricepere a
denigrării autorului şi a operei...
Cred că mai bine le-ar prinde acestora dacă şi-ar
lega numele de opera lui Sin analizând-o cu obiectivitate, cu responsabilitate
şi cu bun simţ, fiindcă el va rămâne în istoria literaturii române un autor ale
cărui scrieri, pentru avizaţi şi specialişti în sensul real şi corect al
cuvântului, vor constitui puncte de referinţă atât în teoria, cât şi în critica
şi istoria literară. Încet-încet, starea culturii şi literaturii în această
perioadă post-decembristă s-a cam limpezit, astfel că posteritatea nu va mai fi
la fel de tolerantă cu gafele.
Să sperăm...
Aşa spera şi Mihai Sin.
Dumitru Hurubă
Sursa: Dumitru Hurubă
