Ochiul de veghe și geometria lirică la poetul Aurelian Sârbu... O scară fără trepte la ieșirea din somn...

 

GEOMETRI LIRICE ÎN POEZIA LUI AURELIAN SÂRBU

 

 

Poezia are vârstele ei. Pentru Aurelian Sârbu poezia este locul unde se duce să ia o gură de aer, să trăiască și să retrăiască mirajul cuvintelor. El creează anotimpul său poetic, îl vizitează și mai ia o porție de eternitate. Uneori i se pare iluzorie, dar este acolo. Prin volumul de versuri Ochiul de veghe, poetul ne propune, așa cum o afirmă pe prima pagină, metope. Textele au apărut la editura Waldpress din Timișoara, în anul 2025. Coperta ne prezintă o pictură de Mircea Bâtcă (din Deva), semnificativă, cu un titlu reglat pe ritmurile poemelor, Fantezii cromatice (Coperta 1, ulei pe pânză).Titlul este preluat din arhitectura veche, practicată de greci. El sugerează ideea că poezia leagă structurile între ele, are un mesaj scris pe blocul de legătură. Pentru poet, versurile se înscriu într-o construcție originală, complexă și simplă, totodată. Unele poeme sunt condensate în fraze definiție, toate la un loc formează povestea.

Ființa poetului este obiectul inspirației sale, timpul o străbate, vechi iubiri cutreieră mintea acestuia, ceva se scurge în abisul existenței, o vede prin semnele care apar și se sting. Un port, o gară, un tren, un tărâm, o insulă, corăbii care pleacă, anotimpuri în derivă. Peste toate năvălesc elementele construite de-a lungul timpului venind dintr-o cultură asumată, elegantă, din cuvinte care păstrează argintul clipelor. Tăceri, umbre, lumini, zăpezi, un drum, o cărare. Elemente care compun contextul în care ființa se rotește după sunetele din culori vechi, cunoscute, asumate. E și poetul o culoare care pâlpâie discret lângă o clepsidră cu nisipul auriu. Nichita Stănescu spunea că este doar o pată de sânge care vorbește… Sugestia vine implicit din versurile picurate. Ochiul de veghe dă măsura timpului trăit, el este atent la căderile și zborurile ființei, este acolo, în lanul de texte nescrise, le transmite spre mâna poetului, harnică și disponibilă…

Volumul are trei cicluri: Între ziduri de ape; Ieșirea din somn; Scara fără trepte. De la cuvânt la tăcere, de la ieșirea în larg la retragerea spre tărâm. Apele dau năvală, ele s-au metamorfozat în timpul moale, evadarea din somn o permite, dar există o scară complicată, treptele au dispărut în cer, certitudini relative…

Apele au un drum a lor, există o simfonie discretă, posibilitatea mersului pe ape, dar și fântânile metaforei, o noapte de veghe lângă poem. Un portret în oglindă ar putea schimba sensul, dar există Golgota fiecăruia. Mereu apar cărțile închise, o vârstă de gheață, o margine de anotimp, apoi vine vremea zăpezilor, cu timpul și netimpul lor alb, apoi zăpezile se înnegresc. Sub tainice ninsori există mijlocul lumii, un paradis negociat…  

Poetul are capacitatea de a fixa ideea care străbate ființa, a eliminat zgurile zilnice și s-a repliat într-o sărbătoare a cuvântului: „îngăduie-mi un timp să tac/ până nașterea mea se va isprăvi” (p31); „e atâta lumină izvorâtă/ dincolo de cerul albastru” (p. 49); „rătăcit dintr-un cer improvizat/ urc costișa livezii mele” (p. 59); „în morile de vânt s-au cuibărit păsări de noapte -/ se scurge un timp dezacordat” (p. 83); „văd cu ochiul de veghe/ gândul altor geometrii” (p. 92) etc.

Despre menirea poetului, despre muncile lui: „lucrarea mea în cuvinte/ e o întâmplare a luminii/ pretutindeni călătoare/ nesupusă izvorului/ nici secetei” (Arachne, p.17). Este prezent și dirijorul, cu o partitură eternă, cu bagheta înfiptă în nota supremă. Este arta ca noimă, una care vine dintr-un proces necesar, generând frumosul, gândul înalt.

Poemele au o tensiune aparte, prezența unui prezent acut, plus destinul care solicită ființa, un poet nu este de capul lui în lume, viața are sens, chiar dacă se pleacă sub o povară suportabilă: „numărul meu n-a ieșit câștigător la nicio ruletă/ în turla bisericii/ o formă de demiurg/ surd și orb/ trage de unul singur funia clopotelor/ îngăduie-mi un timp să tac/ până ce nașterea mea se va isprăvi” (Nepăsare, p. 31). 

Un sentiment al abandonării vine în viață, unul care este acutizat de vârstă, timpurile lucrează dincolo de aparențe, anotimpurile generează noi abisuri: „vremea și-a pierdut marginile/ s-au înnegrit zăpezile/ culorile și-au schimbat locul între ele/ umbre alungă rostul luminii/ un chip hidos e-n rama Giocondei” (S-au înnegrit zăpezile, p. 114). Dincolo de oglindă, într-o zonă subtilă, omul se vede nenăscut, un orfan părăsit, țipând, într-un orfelinat zăvorât și el. Taina ființei, captivă într-un poem.

Peste toate, dorința de trece de margini, rugăciunea care ar putea face posibilă o realitate dincolo de realitatea imediată: „în nopți de veghe/ lasă-mi poarta deschisă/ să văd cetatea ta pe dinăuntru/ să-mi petrec o vreme veșnicia lângă tine/ ca să-ți străbat deșertul/ nu-mi biciui/ nu-mi înseta cămilele/ nu-mi mărunți cuvintele” (Noapte de veghe, p. 36).

Cautând axa lumii, poetul se poate baza doar pe ochiul de veghe, atunci percepe sensul luminii: „doar ochiul de veghe deslușește/ jocul tainic al felinarelor celeste/ și undele drumului/ hotărât la ivirea sa din lumină” (Axis mundi, p.25).

O resemnare atroce se desenează în textele publicate, un destin implacabil zăvorât în taine. Poetul este atent în pădurea de semne, încearcă să vadă dincolo de orizontul cuvintelor care se destramă. Un sentiment omenesc. Ar fi putut veni un optimism presupus în textele publicate, dar energiile s-au stins, deși lumini mai pâlpâie, deși mai există o Golgotă în memoria de unică folosință.

Livius Petru Bercea reține în postfață: „Poemele – în spiritul liricii cu care ne-a obișnuit poetul devean al cuvântului – sunt, în esență, concentrate expresii lirice ale unor stări care l-au marcat tot timpul: rostul (rolul) poetului în angrenajul uman; atitudinea față de verbul creator; o anume <<sfială>> în fața cuvântului și a puterii sale; un accentuat și continuu sentiment al trecerii vremii, al <<coborâșului>> și al alunecării existenței, dar și o detașare de cele lumești și, în consecință, o acceptare a destinului” (Captiv între cuvinte, p. 132).

Poemele curg libere într-un spațiu liric, fără semne de punctuație, cenzura gramaticală a fost abolită pentru a da sentimentului unui modernism actualizat, deși Aurelian Sârbu este un spirit clasic, bazându-se pe formele unei culturi asumate, pe valorile certe ale mitologiei grecești sau iudeo-creștine, pe speranțele unui lucid care acceptă prezentul ca un port/ stație/ casă/ drum concret(e).

Lipsesc din calendarele sale sărbătorile unui ritual impus, dar lumea se clădește pe alte geometrii în această poezie forjată de trendul despărților.

 

Constantin Stancu

* Text publicat în Răsunetul cultural, nr. 8/2025