Să
ne mai reamintim de
Alexandru
IVASIUC
12 iulie 1933 – 4 martie 1977
Da, unul dintre marii romancieri români, dacă nu…
În acest an, ar fi împlinit 84 de ani. N-ar fi fost mult, dar, sigur,
foarte mult pentru creaţia romanescă în literatura română.
…Pentru fostul regim comunist, Alexandru Ivasiuc a fost unul dintre
scriitorii postbelici cu probleme. Probleme mari. În acest sens, este suficient
să amintesc un fapt care va avea repercusiuni profunde (pe alocuri bizare) pentru
viaţa viitorului mare scriitor: la data de 4 noiembrie 1956, Ivasiuc este arestat, judecat şi condamnat la
cinci ani închisoare pentru agitaţie publică. După ispăşirea pedepsei stabilindu-i-se
timp de doi ani domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în satul Rubla (azi Valea Călmățuiului din județul Brăila). La 23 de ani, arestat, judecat, condamnat
cu executare, apoi domiciliu forţat – un început de existenţă nu tocmai optimist
şi liniştitor, să recunoaştem.
Întorcându-ne la partea cronologică din comentariu, să amintim că Alexandru
Ivasiuc, viitorul mare scriitor, s-a născut la 12 iulie 1933, la Sighetu
Marmaţiei, ca fiu al lui Leon Ivasiuc, profesor de ştiinţele naturii la fostul Liceu
„Filimon Sârbu”, actualmente „Dragoş Vodă” din Sighet, şi Ana (n. Juşco), cu
descendenţă din vechi neamuri maramureşene – Ciplea, Mihaly, atestate
documentar, chiar cu diplome nobiliare, încă din sec. al XV-lea. În acelaşi
context biografic, la împlinirea vârstei de 7 ani, familia sa se refugiază la
Bucureşti drept urmare a încheierii Dictatului de la Viena, cunoscut și ca Al doilea
arbitraj de la Viena. De menţionat
că acest act internaţional, încheiat la 30 august 1940, prevedea ca România
să cedeze, în mod silit, aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei, respectiv
43.493 km2, în favoarea Ungariei horthyste. Actul, impus de Germania
nazistă și Italia fascistă în timpul
celui de-al Doilea
Război Mondial, a rămas cunoscut în istorie şi sub titlul de „Arbitrajul
de la Viena”.
După stabilirea în Bucureşti, Alexandru Ivasiuc urmează cursul
primar (1940-1944) la o şcoală din
strada Mântuleasa, studii continuate apoi, tot la Bucureşti, la liceul „Matei
Basarab”, cel puţin prima clasă de liceu, următoarele clase de liceu
continuându-le, după întoarcerea la Sighetu Marmaţiei, la Liceul „Filimon
Sârbu” („Dragoş Vodă”) din localitate, pe care le absolvă la respectivul liceu
în anul 1951. În acelaşi an, se înscrie la Facultatea de Filozofie a
Universităţii Bucureşti (1951), exmatriculat doi ani mai târziu (1953) din
motive ideologice, an în care se şi înscrie la Facultatea de Medicină Generală
din cadrul Institutului Medico-Farmaceutic din Bucureşti. Este momentul să
intrăm în câteva detalii semnificativ-biografice din perioada studenţiei, şi aduc
în prim-plan amănuntul că, student fiind în anul patru, Ivasiuc a participat la mişcările
revendicative ale studenţilor din Bucureşti în anul 1956 (apropo, sau cu
influenţă directă asupră-le a Revoluţiei maghiare din anul 1956). În această
ordine de idei, de revăzut comentarii legate de Mişcările studenţeşti din
Bucureşti din 1956, unde Ivasiuc s-a aflat printre organizatorii
unui miting de solidaritate
în Piaţa Universităţii,
programat pentru ziua de 15 noiembrie 1956, studenţii urmând să ceară
satisfacerea unor revendicări cu caracter politic şi social. Era, însă,
prevăzută şi posibilitatea de transformare a mitingului într-o mişcare de răsturnare a
regimului comunist, în cazul în care numărul participanţilor era mare. Premergător,
însă, Ivasiuc a fost arestat la 4 noiembrie 1956, judecat în lotul
care (interesant…), îi purta numele, astfel că, aproximativ 5 luni mai târziu,
prin sentinţa nr. 481/1 aprilie
1957 a Tribunalului Militar București, Ivasiuc a fost condamnat la 5 ani
închisoare corecţională pe care a
executat-o la Jilava,
Gherla și în lagărele de muncă de
la Periprava, Stoenești și Salcia. După executarea condamnării, el a
fost eliberat, însă prin decizia
Ministerului Afacerilor Interne Nr 16264/1961 i s-a fixat domiciliu obligatoriu
pe o durată de doi ani în localitatea Rubla (azi Valea Călmățuiului din județul Brăila). Fragmentul de mai jos din procesul verbal întocmit
la 4 noiembrie 1956 prin care a fost trimis in judecată, „justifică” măsura
luată de autorităţi: „Ivasiuc, zis Saşa,
este un element înrăit. El a căutat ca în orice ocazie să se manifeste duşmănos
împotriva regimului democrat din Republica Populară Română.”
În anul 1963, la terminarea perioadei de „domiciliu obligatoriu”,
Ivasiuc a revenit la Bucureşti unde a lucrat, câteva luni la fabrica de
medicamente Sintofarm ca operator chimist şi s-a căsătorit cu
ziarista Tita Chiper.
Aici apare prima bizarerie în biografia lui Ivasiuc, spre mirarea multora: deşi avea cazier, el a
fost transferat la Ambasada SUA în calitate de translator unde a funcţionat până în 1968, în anii 1968-1969 beneficiind chiar de… o
bursă în SUA, unde a ţinut o serie de
conferinţe la Columbia,
Berkeley, călătorind şi în Anglia, spre a susţine conferinţe la Oxford. Pe aceste
considerente, înclin să cred în adevărul că Ivasiuc nu ar fi fost străin de
interesele securităţii şi ale pecereului,
altfel, un fost puşcăriaş închis din motive ideologice să ajungă angajat tocmai
la Ambasada SUA, mai degrabă pare o… glumă politico-securist-comunistă decât o
realitate perfect valabilă. De-aceea, toate părerile comentatorilor converg
fără dubii spre ideea-certitudine că Ivasiuc ar fi semnat un act de colaborare
cu serviciul de Securitate
şi astfel itinerarul vieţii sale a fost punctat cu jaloane numite: Ambasada
SUA, conferinţe la Columbia,
Berkeley, călătorie în Anglia,
spre a susţine conferinţe la Oxford...
Aproape palpitant!
Mai departe: între 1970 şi 1973 Alexandru Ivasiuc a fost redactor şef şi director adjunct al celei
mai importante edituri din
România, „Cartea Românească”, ştiută ca fiind a singura a Uniunii
Scriitorilor. A ocupat importanta funcţie de secretar al Uniunii
Scriitorilor, iar între 1972 şi 1974 a fost şi director al Casei de Filme 1.
După cum se vede lesne, Ivasiuc devenise într-un timp, aproape record, am putea spune, un om de încredere şi
pentru PCR, şi pentru securitate, şi pentru Uniunea Scriitorilor, ceea ce ne face
să credem că trecerea spectaculoasă de la condiţia de student recalcitrant şi
puşcăriaş anticomunist la funcţiile importante ocupate, nu a fost
întâmplătoare, în contextul celor deja menţionate. Şi să nu uităm că, poate
niţel forţând lucrurile, a fost unul dintre scriitori privilegiaţi ai perioadei
fiind, împreună cu soţia sa, ziarista Tita Chiper, beneficiarul unei burse „Ford” de şase luni în SUA (1968) în
cadrul International Writing Program al Univ. Iowa din
Iowa-City. În fapt, putem vorbi de primul participant român al acestui program
(1969), invitat să conferenţieze despre literatura romană în SUA, la Univ.
Columbia, Berkeley-California, East-Texas, Ann-Arbor, Michigan şi, în Anglia,
la Oxford.
După revenirea în ţară, intensitatea colaborărilor la revistele literare creşte
puternic – preponderent în eseistică, dar şi în proza publicată – România literară acordându-i săptămânal
spaţiu (1969-1976) pentru rubrica Pro
domo în cadrul căreia manifestându-se ca o voce importantă în domeniul
eseisticii, (apreciată ca atare de oamenii de cultură ai vremii, ca şi de
cititori).
În rest şi în orice caz, poveste misterios-complicată a vieţii şi
activităţii literare a marelui scriitor…
Sursa: Dumitru Hurubă
