DUMITRU HURUBĂ
Să ne mai (re)amintim de…
ION MINULESCU
În a sa Istoria literaturii…, G. Călinescu pare
uşor nehotărât în privinţa plasării lui Ion Minulescu între antemergătorii
simbolismului românesc, deşi acestuia îi stau chezăşie imbatabilă cei 4 ani
petrecuţi la Paris şi contactele sale nemijlocite cu poeţii simbolişti francezi.
El se şi justifică parcă, scriind: „Explicaţia
ce s-a dat (de către cine?!, DH) este
că numai întâmplător şi uneori aparent simbolistă, poezia lui Minulescu este
declamatorie, elocventă şi de-o sonoritate de fanfară, că deci prin aceste
cusururi s-a popularizat, abdicând de la expresia emoţiilor adânci.” (G.
Călinescu, Istoria literaturii române de
la origini până în prezent, Ed. Minerva, 1988, pp. 691-692). În ordinea de
idei enunţată mai sus, marele critic notează: „Ion Minulescu (…) a fost de
la început primit ca exponentul cel mai integral al simbolismului român(…)”,
dar continuă, oarecum ciudat, aş zice, parcă pe o altă coordonată a aprecierii:
„Lirica lui Minulescu e în marginea celui
mai autentic simbolism(…)”. (id.). Autentic-autentic, dar la… margine? Însă,
lăsând gluma la o parte, în contextul dat, în cazul lui Ştefan Petică, poet mai
puţin rezonant în rândul cititorilor, Călinescu este mai categoric: „Ştefan Petică (…) e întâiul simbolist declarat (id. p. 685), aceasta fără a intra în
alte amănunte, la urma urmei fără vreo relevanţă în comentariul de faţă. Însă
ar fi nedrept să nu fac un mic ocol pentru a mă folosi de un citat călinescian
referitor tocmai la simbolism: „Acest
curent, notează Călinescu, s-a ivit
la noi în mediile «nesănătoase», fie la socialişti cu proletari suferind de ftizie, trăind în mahalalele zdrobite de ploi
şi înecate în gloduri, fie la aristocraţii măcar sufleteşte, cu simţurile
delicate, înfiorate de parfumul florilor, de fragilitatea bibelourilor, la
oamenii cu «nervi» într-un cuvânt.” (idem, p. 683). Ca să nu mai vorbim că,
fără menajamente, şi cu destulă duritate, despre Petică notează: „Tuberculos şi el, Petică glorifică diafanitatea
florilor, exalaţia cărnurilor vegetale”, (p. 685), să încercăm să nu ne
mire, însă parcă ne cam ia cu
frisoane această iniţiere în lumea simbolismului primar de la noi reprezentat en gros de inşi suferind de boli
diverse, bolnavi de tuberculoză, nervoşi, ftizici, totul parcă desfăşurându-se
într-un climat de ftizie generală…
Revenind,
fac menţiunea, nu neapărat exclusiv din punctul meu de vedere că, indiferent ce
s-ar spune despre autorul celebrelor „Romanţe”,
el va rămâne în loja de onoare a simbolismului românesc începând cu finalul de
secol XIX, alături de Şt. Petică (1877-1904), Iuliu C. Săvescu (1866-1903), D.
Anghel (1872-1914), N. Davidescu (1888-1954), Al. T. Stamatiad (1885-1955),
Emil Isac (1886-1954), Elena Farago (1878-1954), Mihai Cruceanu (1887-1988), I.
M. Raşcu (1890-1971), G. Bacovia (1881-1957) ş.a., deşi, din motive, mai greu
de înţeles şi de acceptat, autorul Rondelurilor
nu este inclus între aceştia, tocmai
la capitolul SIMBOLIŞTII… Şi aşa, ca
fapt divers, mai menţionez că între data naşterii lui Săvescu, 1866, şi anul
morţii lui Bacovia, 1957, se scurseseră 91 de ani, interval în care s-au
manifestat în deplinătatea forţelor creatoare cam toţi marii sau mai
importanţii simbolişti români. Între aceştia, Ion Minuledscu face cumva, prin
întreaga sa creaţie, notă distinctă şi chiar discordantă, ceea ce,
indiscutabil, l-ar apropia mai mult de Baudelaire, deşi la Minulescu, în
relaţia bărbat-femeie, sentimentele sunt filtrate printr-un simţ al măsurii cu
totul special/personal.
Dar să
parcurgem biografia minulesciană cu detaşarea care ne-o impune un asemenea
comentariu… Aşadar, în noaptea de 6 spre 7 ianuarie 1881, s-a născut la
Bucuresti, str. Covaci nr. 15, viitorul mare poet simbolist Ion Minulescu. Tatăl,
Tudor Minulescu, fost negustor de pielărie-încălţăminte (cavaf) (m. 1 ian.
1881, mama, Alexandrina, născută Ciucă (1861), fiica lui Ştefan Ciucă, şi el
cavaf (cizmar, ciubotar…) din Slatina. Primii ani ai copilăriei, viitorul poet
îi va petrece la Slatina, localitatea de obârşie a mamei sale, despre care peste
ani, poetul va mărturisi: „M-am născut
„copil postum, şase zile după moartea tatei” (în volumul Nu sunt ce par a fi, 1941 şi in Marturisiri
literare, Bucuresti, Ed. Minerva, 1971, p. 217). Clasele primare le începe în
acelaşi oraş, în 1887, la Şcoala primară
de băieţi nr. 2, din Strada Egalităţii, continuând apoi cu liceul
(1891). „In gimnaziu, menţionează el în
aceleaşi… „Mărturisiri”, am luat
primul contact cu poeziile lui Eminescu din volumul tipărit de Maiorescu, pe
care mărturisesc fără ruşine că le înţelegeam foarte greu.” (pp. 221-223).
Însă, ţinând oarecum de partea uşor picantă a situaţiei, Minulescu declară
cumva ritos că îl impresionase mai mult „O
faimoasă butadă literară a lui Depărăţeanu, care pe vremea aceea circula
printre elevi” (id.). După
încheierea studiilor liceale (1899), începute în anul 1891, în Piteşti, clasele
a VI-a şi a VII-a le trece într-un singur an la pensionul particular „Brânză şi
Argirescu” din Bucureşti unde Minulescu îşi ia şi bacalaureatul. Un an mai
târziu va pleca la Paris înscriindu-se la facultatea de drept, studii pe care
le abandonează în scurtă vreme fermecat de viaţa boemei din Oraşul Luminilor,
dar, mai ales, cucerit de versurile lui Charles Baudelaire (1821-1867), Nerval (Gérard
de) (1808-1855), Lautréamont (Contele
de)(1846-1870), Paul Verlaine (1844-1896), Artur Rimbaud (1854-1891), Jules
Laforgue (1860-1887) etc. Nu întâmplător am notat anul naşterii şi morţii
fiecăruia, ci pentru a putea să fixăm în timp perioada din secolul al XIX-lea a
cărei ramificaţii boematice şi de atmosferă au avut repercusiuni serioase
asupra tânărului Ion Minulescu (plecarea lui la Paris (1900) făcându-se la o
vârstă la care, ca viitor poet, era în plină formare intelectuală şi deschis
receptării noului val al poeziei franceze din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, cuprinzând pe principalii simbolişti. El însuşi notează: „Găsisem un bogat material poetic, construit
în formele noi, în imagini surprinzătoare, cu repetiţii obsedante, cu efecte
onomatopeice şi mai ales cu ecourile proaspete şi puternice ale unei muzici
străine, care trebuia să devină mai târziu chiar muzica mea.”(Nu sunt ce par a fi...”, în Revista fundaţiilor, VIII, nr. 10, 1941, p.
64). Aici cred că e potrivită o redare, un gând al viitorului mare poet
aflat în capitala Franţei in atmosfera boemei literar-artistice a Cartierului
Latin: „Aici, scrie el, îmi căzu pentru prima oară în mână Baudelaire,
Jules Laforgue, Lautreamont, Aloius Bertrand şi o mulţime de alte reţete la fel
de miraculoase şi diabolice.” (id.).
Dumitru Hurubă
