O nuntă boierească cu Lőrinczi Francisc-Mihai
(Lőrinczi
Francisc-Mihai, Fizionomiile pietrei,
poeme,
158 pagini, Sibiu:
Editura CronoLogia, 2017)
Delicat și sufletist, Lőrinczi
Francisc-Mihai ne incită la o călătorie prin tărâmul frumos, original, pe care
l-am primit în dar la naștere, prin miracolul naturii și pe muntele de
simboluri esențiale. Trăsăturile pietrei sunt fixate fizic prin mirajul
peisajul pe care-l avem la îndemână, dar și simbolic, trăsăturile adevărului pe
care îl trecem zilnic cu nonșalanță. Există un adevăr care oferă siguranța unor
generații disponibile să vadă frumosul. Prin volumul de versuri Fizionomiile pietrei, apărut la Sibiu:
Editura CronoLogia, 2017, descoperim un poet dedicat, pasionat de frumusețea
vieții legate de natură, de familie, de dragostea dintre femeie și bărbat în
vremurile crizei, de peisajul locului natal, de anotimpuri speciale în care se
aude un cântec subtil, subțire și blând. O lume pierdută este adusă în
prim-planul atenției cititorului. Poezia devine un loc unde se pot petrec
miracole, lucrurile aparent pierdute, se ivesc în versuri calde, armonioase,
venind din vibrația pământului, din tăria unui sentiment, din bucurii
dantelate.
Volumul se încheagă pe trei
nivele:
I.
Respirația
pietrei
II.
Silueta
pietrei
III.
Eroziunea
pietrei
Iată că piatra are viață în
sine, este o prezență reală, depășește dimensiunile peisajului, se degradează
sub presiunea timpului și sub acțiunea oamenilor care au uitat că piatra are
suflet, este tăria de a rezista în vremuri instabile.
Poetul se aplecă atent asupra
fiecărui poem, îl cizelează, are empatie pentru cititorul de la celălalt capăt
al versetelor. De la copilăria pierdută la maturitatea sa, omul este însoțit de
spiritul pietrei care simte durerea, lacrima, bucuria, schimbarea generațiilor:
„mi-ai zburat din inimă/ și ți-ai făcut cuib// pietrele de fundul lacului
glaciar/ parcă sunt vii/ stromatolite/ ori inimi de balene/ acoperite cu nori
și rhododendroni//nopți lângă Mija,/ pe grohotișuri îngeri în picioare” (Pietrele, p. 13).
Piatra face parte din peisaj,
martorul tăcut al timpului, păzită de puterile divine. Prezența lumii de sus
peste lumea de joc arată că limitele sunt relative pentru cel care privește
dincolo de tăria lumilor.
Prezența pietrei este una
reală, se poate testa tăria ei: „să sfâșii piatra cu dinții/ și în spărtura ei
să adulmeci mireasma/ gustului de lebădă” (Silueta
pietrei, p. 86).
Există o eroziune a pietrei, a
existat un început, va urma sfârșitul, inclusiv piatra va ceda sub grele umbre,
sub rupturile din trupul timpului fragil. O neliniște gravă glisează peste
peisaje în ruină: „armăsarii cu picioarele rupte/ degeaba urlă de durere/ vor
fi împușcați în cel mai scurt timp/ ai grijă de picioare și de mâini/ și de
aripile din tine” (Neliniște, p.131).
Peisajul care îmbracă ființa
pietrei este marcat de alte prezențe curate: Basmul, cireșul, nunta, dragostea,
ochii lui Picasso, nunta cuvintelor, diamantele cerului, lebede de cristal,
luna cu silueta ei, anotimp străin, holograma… Sunt fixate riguros locurile unde
piatra absoarbe luminile înalte, semn al aprecierii față de locuri și oameni
speciali.
O temă incitantă este lebăda de cristal, cea transparentă,
lumina o străbate, ochiul este atins de frumusețea tainică a peisajului: „În
Retezat sunt pietre vii/ umplute cu stele// când se sparge câte o piatră/ poți
vedea lebedele de cristal/ cum se ridică în zbor// ce piatră de cuvânt/ ce
cristal alb, lebăda” (Lebedele de cristal
III, p. 83). Lebăda este poezia locului, un zbor de cuvinte materializate
în îngeri.
Lőrinczi Francisc-Mihai este
sensibil, are ochi spirituali, vede dincolo de aparențe. Versurile lui au o
substanță specială, cu străluciri calde și proaspete. Iată cum percepe poetul
lumea sub pietre gardieni, arcadele marilor catedrale sunt luate de pietre cabrate
sub valul clipelor tumultoase: pământul cerșește lumina, potcoave de aur pentru
noroc, curcubeul din inima copilului, salcâmi înfloriți – la banchetul
îngerilor, lumina se retrage în cuib, cerneala revărsată din călimara cerului…
Locul unde s-a născut
miracolul este satul din care poetul
a fost răpit, are nostalgia unui leagăn care se mișcă sub stele divine: „sub
acoperișul de țiglă de casă/ să dormi pe fân în șură, vara/ în cameră de îngeri
- / cazare în cer// caleașca din poveste e gata de basm… (Vară, p.43).
Poetul învață că lumea are
gravitații speciale, că există stări care trebuie prinse în suflet: „am deprins
mersul pe apă,/ dar numai cu piatra dedesubt” (Viu, p. 52). Reținem alte tablouri: „compasiunea există/ dar numai
când inima e din aluat divin” (Empatie,
p. 53); „stau în cuvânt/ așa cum stătea bunica cu mâinile în aluat/ când
frământa pâinea” (La dospit, p. 61);
„respir încă un stol de îngeri/ și la un semn de baghetă magică/ liliacul se
aruncă în floare” (Respirație, p. 91)
etc.
Dragostea modifică straturile
clipelor, prezența femeii iubite modifică întrebările și răspunsurile
așteptate, totul are o aură de început de lume: „te pieptănai noaptea în
oglinda lunii/ părul tău negru de bazalt era o cascadă// m-ai întrebat atunci,
în noaptea de mai,/ dacă sunt fericit…/ oare ți-am răspuns?// ascultam cum
tace/ luna” (Clipă, p. 48).
De reținut în volum elementele
primare ale vieții, modul în care omul și natura s-au lipit pentru crea o
comuniune, pentru a susține viața într-o lume complicată și contradictorie.
Satul, tradițiile ancestrale, mirosul laptelui fiert, gustul mămăligii la țară,
dimineți în vatra satului și alte plăceri simple. Am putea constata că poetul
privește în urmă, că pășește prin vremuri idilice, ori aici avem o altă
perspectivă: pierderea rădăcinilor. Se pare că există în lume o întoarcere din
orașul de beton la gospodăria în care înfloresc cireșii. Ultima parte a
volumului, Eroziunea pietrei,
probează această tendință, omul este împins din caverna secolului al XXI-lea spre natura generoasă și empatică.
Clopotul satului care ridică aripi peste case, fagurele de miere care te poartă
în rai, foșnetul zăpezilor de acasă, preșul țesut de bunica care te duce în
paradis, mămăliga aburind pe masă, mirosul de grâu proaspăt, biserica
proiectată pe munții înzăpeziți, mieii de aur…, toate se adună în volumul de
versuri ca-ntr-o colindă zilnică.
Arta și artiștii care au
marcat istoria lumii punctează vremea poemelor cu linii de forță, brusc apare
omul care se adaptează istoriei trasate de Dumnezeu cu sunete, cu psalmi, cu
multe culori, peste toate se deschide curcubeul ca un arc ce unește părțile
bune pierdute sub aspre revoluții și uitare. Sunt evocate: Noaptea lui Pușkin,
sărutul fierbinte din tablourile lui Dali, sărutul lui Klimt, crinii Florenței,
visul lui Fra Angelico, lacrima înflorită a lui Carravagio, albastru flamand cu
Jan van Eyck, liniile lui Picasso etc. Toate fac parte din istoria pietrei care
își păstrează silueta sub aspre ninsori.
În poemul Oameni cu potcoave de aur este captată esența timpurilor pe care le
trăim, viteza în toate, oamenii aleargă peste lume, tropăie, un calvar în
mișcare, pe trotuare neîmblânzite, totul în mișcare, oamenii sângerează pe
străzi, aleargă spre fericirea cea de toate zilele. Oamenii mărșăluiesc, nu se
mai privesc în ochi, pași peste cadavre, spre locul de muncă, spre ținte în
mișcare – „galop cu copite blindate/ cu potcoave de aur” (p. 136).
Poetul, însă, călătorește
într-o trăsură regală, iar un ochi de sânge privește, semn al destinului sub
care se mișcă viața, așa debutează volumul. „Un strănut divin… și cireșii dau
în floare” (Povară, p. 39).
Omul evadat din raiul descris
de versurile poetului ajunge în caverna modernă: „drama copilului uitat în fața
televizorului,/ tragedia, nașterea în virtual// copilul se joacă singur în
camera de bloc/ ca într-o cavernă/ educație în secolul XXI” (Caverna, p. 129).
Poemele au o grafie modernă, o
grabă în lume, o zicere sub presiunea timpurilor care se duc și marchează
ființa omului. Autorul fuge de experimente, proclamă certitudini chiar dacă
expunerea poetică este una clasică, marcată de liniile romantismului sau ale
realismului, el refuză un postmodernism aproximativ care ne oferă tablouri
mișcate. Refuză metaforele buldozer și imaginile atinse de oțelul cuvintelor
scoase de sub șenile iluzorii.
Prin acest volum scribul
demonstrează că lumea poate fi mai bună dacă rămânem în paradigma divină: „Vin
roșu ales/ în curtea de la Caana nuntesc cuvintele// când te țin în brațe/ aud
cum se îndulcește mustul în ciorchini// via coaptă,/ nuntă boierească la umbra
deasă”(Ospăț, p. 59).
Constantin Stancu
Nov, 2017
