CARAGIALE ŞI MULTELE SALE MÂHNIRI
Contrar multor aşteptări, Caragiale – cel puţin în timpul vieţii – nu a
fost un scriitor de continuu succes între contemporanii şi colegii săi de
breaslă, ba chiar mai puţin agreat de o societate care, se recunoştea, deseori
cu neplăcere, în multe dintre personajele create de marele autor. Scrierile
sale au constituit evadări dintr-o lume literară dominată la sfârşitul de secol
nouăsprezece, ca gen literar, de o dramaturgie aflată încă pe la începuturile
sale, precum şi de câteva nume, mai mult sau mai puţin importante în structura
social-culturală şi literară a epocii. Dovadă că, până la urmă, creaţiile
acestora au rămas menţionate mai apoi doar de istoria literară. Amintindu-ne că
principalele piese de teatru semnate de Caragiale au ieşit în lume între anii
1879-1890, respectiv: premiera comediei O
noapte furtunoasă are loc în data de 18 ianuarie 1879, la Teatrul Naţional
din Bucureşti. Spectacolul s-a bucurat de un succes deosebit şi totul părea în
regulă, doar că, fapt oarecum bizar, ieşit pe scenă după primul act pentru a
primi aplauze, Caragiale a fost fluierat şi huiduit consistent de câteva
grupuri organizate în acest scop. Incidentul a fost mărturisit de însuşi
Caragiale cu tristeţe şi cu o explicaţie perfect plauzibilă: „Se răspândise vestea că
piesa lovea în instituţia Gărzii Cetăţeneşti. Iar la a doua reprezentaţie, din
21 februarie, am fost iar fluierat, huiduit şi ameninţat, de o droaie de patrioţi
din Garda Civică, cu bătaia în piaţa Teatrului. Nişte tineri ofiţeri m-au
scăpat de furia lor.” Până la urmă, conducerea Teatrului a fost
determinată de proteste să scoată piesa din program, fiindcă lovea în mica
burghezie şi care s-a simţit profund jignită şi umilită. Se înţelege că
întâmplarea a fost trăită de autor la cea mai înaltă cotă tensională
producându-i revoltă şi o mâhnire profundă, cu atât mai mult că el deja era
conştient de valoarea creaţiei sale.
Istoria s-a repetat, cât de cât pe alte coordonate, dar la fel de
neplăcut pentru Caragiale, când comedia D’ale
Carnavalului a fost fluierată consistent (în 1885), cu toată „intervenţia”
de a salva situaţia, a lui Titu Maiorescu care a publicat
în revista „Convorbiri
literare” un studiu intitulat Comediile
domnului Caragiale (1885), încheiat prin fraza: „Comediile
d-lui Caragiale, după părerea noastră, sunt plante adevărate, fie tufiş, fie
fire de iarbă, şi dacă au viaţa lor organică, vor avea şi puterea de a trăi.”
Deci, cu acest studiu, Maiorescu a încercat şi reuşit într-o oarecare măsură
reabilitarea dramaturgului, inclusiv sau mai ales sufleteşte, în faţa denigratorilor
şi negativiştilor, „ajutat” fiind şi de C. D.-Gherea care a publicat câţiva ani
mai târziu (în 1890), pentru prima dată, un studiu-exegeză analitică a
dramaturgiei lui I. L. Caragiale, studii care. după cum avea să se vadă ceva
mai târziu, respectivele răni deschise nu s-au vindecat niciodată…
…Însă, necazurile
marelui nostru dramaturg, nu se opresc, ci constituie doar începutul, fiindcă
douăzeci de ani mai târziu, la 19 mai 1909, Pompiliu Eliade, pe atunci
directorul Teatrului Naţional, îl înştiinţează pe Caragiale, fără menajamente,
că „Piesele dumitale nu mai sunt aşa bine
primite şi nu aduc câştig cât s-ar crede direcţiunii şi autorului. Să le
retragem Teatrului. Trebuie să se mai odihnească un an-doi bietele capodopere(…)”.
În consecinţă, revoltat şi jignit, Caragiale găseşte de cuviinţă să-şi retragă
de la Teatrul Naţional bucureştean toate creaţiile sale de dramaturgie. Nu este
deloc greu să ne imaginăm marea mâhnire şi dezamăgire care i-a invadat sufletul…
De fapt, ce i se reproşa în mod constant şi cu vehemenţă şi perseverenţă lui
Caragiale? Înainte de alte… păcate, că mai toate scrierile sale, indiferent de
genul abordat, erau nu doar lipsite de patriotism, ci şi de-a dreptul antipatriotice, fără să se ţină seama
că prin geniul său, realizase debutul în lumea literelor şi a artelor în
literatura română a unui realism de tip nou. El a fost cel care „a fundat satira română modernă şi a pus un
excepţional jalon naţional pe drumul marii comedii a lumii.” (V. Silvestru)
Dintre toate-acestea,
noua situaţie apărută, precum şi deteriorarea completă a relaţiei cu Teatrul
bucureştean, l-a afectat extrem de mult contribuind la ideea tot mai clar
conturată privind exilarea la Berlin… Păstrându-ne în acelaşi cadru al
discuţiei, obligatoriu trebuie subliniat amănuntul extrem de important că Omul
Caragiale, după cum aflăm din spusele şi… scrisele contemporanilor săi,
paradoxal, nu a fost un personaj „permanent” vesel… Deşi binecunoscut drept un
cozeur desăvârşit, perfect întreţinător a unei conversaţii, nu de puţine ori
dincolo de această aparenţă, cunoscută, agreată şi verva sa inimitabilă, se
afla Omul Caragiale, nu o dată camuflându-şi amărăciunea şi deziluziile
provocate de receptarea operei sale. „Voi,
spunea el la un moment dat unor prieteni (Vlahuţă, de exemplu…), toţi, sunteţi totuna. Nimeni nu ţine la mine
(…) Ţineţi la mine, fiindcă vă
distrez cu glumele şi poveştile mele. Ia, sunt şi eu acolo ca un biet străin,
pripăşit între voi, care vă face să râdeţi şi să vă înveseliţi.” (Paul Bujor, în Amintiri de A. Vlahuţă şi I. L. Caragiale, Bucureşti, 1938). De remarcat aici şi
constatarea lui Al. Vlahuţă, unul dintre prietenii lui apropiaţi: „Un om foarte trist. E multă durere sub
glumele lui.”
Adevărul este că,
poate şi prea sau normal de conştient de valoarea lui, mai toată viaţa a trăit
drame, şi sufleteşti şi materiale. Astfel, dorind să candideze pentru un post
de deputat, i s-a replicat doleanţa printr-un refuz deloc… delicat, că lumea nu
avea încredere în el. Acest refuz l-a îndurerat foarte mult pe Caragiale care,
la Berlin, i s-a plâns lui Dimitrie Gusti „că
în ţara lui n-a putut să străbată nici
măcar în parlament ca deputat, necum să ocupe un loc de conducere politică.”
Tot D. Gusti, absolvent de studii la Berlin şi Paris şi propus pentru o catedră
universitară la Iaşi, notează „părerea” lui Caragiale: „Nu te uita la mine că sunt aici, căci eu am plecat după ce mi-am făcut
datoria şi numai după ce mi-am format convingerea că ţara nu mă vrea(…)”
(Dimitrie Gusti, în Revista Fundaţiilor
nr. 4/1945. Până şi din aceste câteva
cuvinte înţelegem tristeţea din sufletul marelui dramaturg, în timp ce, ca o amărăciune
în plus, el însuşi a constatat şi s-a destăinuit fiului său, Luca I. Caragiale:
„Am muncit o viaţă întreagă, mi-am
cheltuit averea ca să trăiesc şi să vă cresc, am dat, în mine, un om celebru
pentru România, dar un om celebru care ar muri de foame dacă ar trebui să
trăiască din munca lui.” (Text publicat în Ideea europeană, nr. 29-30/1920). În această ordine de idei, se
încadrează perfect şi admonestarea câte unui începător într-ale scrisului: „Băiete, i se adresa, Caragiale, te deplâng… Şi te îndemn din toate puterile
să te apuci de o treabă serioasă şi bărbătească… Lasă-te de scris!... E o manie
ticăloasă, care nu-ţi aduce decât sărăcie, discredit şi remuşcări!...” Şi
mai departe, scrie Gala Galaction: „N-a
fost el prigonit, ani şi ani, pentru piesa
«Scrisoarea pierdută»? (Gala Galaction, Opere, Editura pentru Literatură, 1961).
Şi, dacă tot veni
vorba: nici în familie Caragiale nu a fost lipsit de supărări, mai ales din
partea lui Matei, fiul vitreg şi cel mai mare dintre fiii săi. Ecaterina Logadi
povesteşte: „Raporturile tatii cu fiul
lui mai mare, fratele meu vitreg Matei, au fost mereu încordate. (…)” „…a locuit cu noi la Berlin unde fusese adus
să urmeze dreptul. Dar când tata a descoperit că nu frecventa cursurile, ci
hoinărea prin oraş (…), s-a supărat
cumplit şi l-a expediat urgent la Bucureşti.” Se ştie bine că, între cei
doi, nu a existat niciodată o înţelegere şi o apropiere sufletească de durată,
că de „relaţie intimă părinte-copil, nici nu poate fi vorba. Chiar şi-atunci
când Caragiale „a lăcrimat” citind pentru prima dată frumoasele sonete ale lui
Matei, mulţumirea a fost trecătoare, fiindcă, spre deosebire de tată, povesteşte
mai departe Ecaterina Logadi, „Matei nu
avea nimic din generozitatea sufletească a tatii. Era dispreţuitor, amar, plin
de morgă şi mai ales snob” Ceea ce se înţelege, nu avea cum să constituie
puncte de atracţie între cei doi, ci, dimpotrivă umplea sufletul tatălui de o
amărăciune „mărturisită mamei în ultima
seară a vieţii.” (Ecaterina Logadi, în Viaţa
românească nr. 6/1962).
Însă, probabil cea
mai adâncă supărare şi revoltă i-a produs marelui dramaturg, învinuirea că ar
fi plagiat drama „Năpasta” după o
piesă scrisă de un autor ungur, Kemeny Istvan şi tradusă în româneşte, în 1834,
cu titlul „Nenorocul”. N-o să intru în detalii decât pentru a
menţiona că, în nr. 16/30 noiembrie 1901, “Revista
literară”, condusă de Th. M. Stoenescu (…) apare articolul „Domnul Caragiale”, semnat de redactorul
Caion (Const. Al. Ionescu), care se încheie cu atacul direct: „Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat”.
A fost numai un episod, povestea, fără a intra în prea multe
detalii, este, însă, ceva mai lungă şi cumva mai complicată: suntem în anul
1901, la 8 ani după prima apariţie a revistei umoristice Moftul român, înfiinţată de I. L. Caragiale în
ianuarie 1893 şi cu apariţie intermitentă
până anul 1902. În numărul din 6 mai
1901, Caragiale publică un text acid intitulat „Un frizer-poet şi o damă care trebuie să se
scarpine-n cap”. Este un
text-comentariu referitor la nişte versuri trimise de un tânăr preocupat
prea mult de părul iubitei, care semna cu pseudonimul Caion (pe numele său
real Constantin Al. Ionescu). Reacţia tânărului a fost promptă şi extrem de
dură, influenţată fiind şi de unii-alţii ostili faţă de opera lui Caragiale, el
punând la cale un plan de răzbunare împotriva marelui dramaturg. Aşadar, Revista literară din 16/30 din 30
noiembrie 1901, publică un text intitulat “Domnul Caragiale”, în care
autorul “Năpastei” este acuzat că ar fi plagiat drama sa după o piesă de
teatru aparţinând unui oarecare scriitor maghiar Kemeny Istvan şi intitulată „Nenorocul”. În următorul număr
al revistei, cel din 10 decembrie al aceluiaşi an, Caion revine chiar cu un
rezumat al dramei lui Kemeny. Neştiind ce să mai creadă, Caragiale a rămas uluit,
după care, eliminând ideea că ar fi fost o simplă coincidenţă, a început să caute
peste tot piesa scriitorului ungurului fără să găsească vreun scriitor cu acest
nume, consolidându-i-se convingerea că era vorba despre un nume fictiv, iar drama acestuia o simplă născocire. În
aceste condiţii, Caragiale a luat hotărârea de a pune capăt situaţiei
chemându-l în judecată pe Caion. La procesul rămas celebru în istoria
literaturii române, Caragiale, apărat de bunul său prieten Barbu Ştefănescu
Delavrancea, a câştigat procesul. Astfel, prin Decizia nr. 12 din 11 martie
1902 juraţii îl condamnă pe inculpat la trei luni închisoare, 500 lei amendă şi
10.000 lei despăgubiri civile, în timp ce „părţii civile” I. L. Caragiale, a
trebuit să-i plătească în termen de 15 zile, 10 000 lei daune de interese.
Mai trebuie spus că,
de fapt, s-a profitat de ocazie şi pentru a lovi nu doar în… plagiatorul Caragiale,
ci şi în prestigiul literar al acestuia, prestigiu care nu avea cum să fi fost
pe placul invidioşilor şi, desigur, al grafomanilor invadatori prin
publicaţiile vremii. Însă, este bine şi locul să spun că „duşmănia” nu se oprea
doar la categoria de autori de mai sus, ci se extinsese şi la unii precum Alexandru
Macedonski, cel care l-a sprijinit şi inspirat în multe din acţiunile sale pe
Caion. Procesul Caragiale-Caion a avut şi evidente implicaţii politice. Chiar
dacă marele dramaturg nu făcea politică, totuşi era unul dintre liderii
literari ai „Junimii”, grupare conservatoare adversară făţişă a liberalilor. În
mod evident, cunoscând până la urmă dedesubturile… conjuraţiei, având deja un
simţ al valorii reale privitor la creaţia sa, este de la sine înţeles că
întâmplarea-procesul, a lăsat răni adânci în sufletul lui Caragiale, care nu
s-au vindecat niciodată. Într-o paranteză ceva mai largă, să amintesc aici
câteva consideraţii ale unuia dintre cei mai buni şi apreciaţi comentatori şi
analişti ai teatrului lui Caragiale, Valentin Silvestru: „(…) am putea
aprecia că faţă de scrierile sale s-au manifestat două atitudini esenţiale.
Timp de vreo şapte decenii, această creaţie gigantică şi singulară a trebuit să
fie apărată de către largi cercuri de opinie publică, în frunte cu mari
cărturari ai ţării, împotriva detractorilor de toate soiurile – de la
publicişti cvasianonimi până la veninoşi confraţi prestigioşi – împotriva neînţelegerilor şi răstălmăcirilor, a
ostilităţii declarate, de clan politic, şi aceleia surde, de grup social
advers, a inimiciţiei oficiale angajând instituţii fundamentale.”(Valentin Silvestru,
Elemente de caragialeologie, Ed. Eminscu, Buc. 1979, p. 5-6). Este aceasta încă o constatare a unui adevăr indubitabil
şi anume că Omul Caragiale a fost mai toată vremea lovit de răutatea celor din
jurul său – mulţi dintre ei creatori-scriitori – ceea ce a dus la acumulări de
tristeţe, la scârba de umilinţe și sătul de nedreptăţi, În această ordine de
idei, nu e de mirare hotărârea lui Caragiale de a părăsi ţara, pentru a se
stabili împreună cu familia sa la Berlin, în 1904, cu domiciliul pe Hohenzollernplatz
– Wilmersdorf 4.
Dar, indiferent de
câte mâhniri şi amărăciuni sufleteşti a avut parte până la autoexilarea în
Germania, acestea ar fi putut să fie contracarate de faptul că toate piesele
lui de teatru au fost jucate pe prima scenă a ţării – Naţionalul bucureştean –,
precum şi că a fost cel mai important dramaturg în toată istoria literaturii, dar
şi nuvelist, pamfletar de forţă, poet, scriitor, director de teatru, comentator
politic şi ziarist, consideraţii şi aprecieri tardive însă pentru Caragiale….
Încă un necaz…
Înainte de plecarea
definitivă din ţară, Caragiale l-a recomandat pe fiul său Matei Ion Caragiale
redactorilor de la revista Viaţa
românească ca pe un mare talent, de faţă fiind Vlahuţă, C. Stere,
Ibrăileanu şi Topîrceanu, care
descoperise în versurile recomandatului unele
lacune de ordin artistic stârnind orgoliul şi mânia lui Caragiale. Supărat şi
jignit, acesta îl apostrofă pe vestitul autor al Parodiilor originale cu duritate: „Da’ cine eşti, tu, mă, să-mi dai mie lecţii de poezie?” (M.
Sevastos, Amintiri de la „Viaţa
românească”, E. P. L., 1966).
…Şi, desigur, nu a
fost de-ajuns, paharul cu tristeţi încă nu se umpluse: la 14 aprilie 1890, Caragiale şi-a prezentat spre
premiere Academiei Române opera sa de teatru scrisă în deceniul 1880-1890. Este
vorba despre: O noapte
furtunoasă (1879);
Conu Leonida
faţă cu reacţiunea (1880),
publicată în revista „Convorbiri literare”
nr. 11/1880; O scrisoare
pierdută (1884).
Comedie de moravuri sociale şi politice, piesa a avut premiera pe scena
Teatrului Naţional din Bucureşti,
în data de 13 noiembrie
1884 şi reprezentată în
decurs de trei săptămâni de 11 ori cu succes extraordinar de public; Comedia D-ale carnavalului
(1885), a fost reprezentată
în premieră, de asemenea, pe scena
Teatrului Naţional din Bucureşti în data de 8 aprilie 1885 având parte de un
insucces deplin, fapt datorat unei campanii asiduă şi negativă de presă,
organizată şi orchestrată de către D. D. Racoviță-Sfinx, cronicar dramatic la ziarul România
liberă, „ofensivă” preluată apoi de majoritatea presei… „Obiectul”
vehementei negaţii a fost imoralitatea unei părţi importante a societăţii
oglindită în mai toată dramaturgia caragialiană, şi anume: cea specifică
mahalalei purtând tarele micii burghezii decadente prezentată la scară redusă,
dar specifică. Astfel, creaţia sa de teatru a fost considerată antiliberală şi, prin
consecinţă, antinaţională. În această ordine de idei, Academia i-a respins de
două ori (şi teatrul şi Momente-le de
la premiere, teatrul obţinând doar 3
voturi pentru şi 24 împotrivă în plenul şedinţei Academiei. Este de reţinut
intervenţia lui Dimtirie A. Sturdza, pe-atunci secretarul Academiei, care,
desigur, a influenţat semnificativ şi indiscutabil votul: „Un artist (…) trebuie să
iubească adevărul, frumosul şi binele; el (…) nu trebuie să ia elementele rele din societate şi a le prezenta ca
tipuri care înfăţişează naţiunea sa proprie, pe care cu intenţiune o
ponegreşte… Dl. Caragiale să înveţe a respecta naţiunea sa, iar nu să-şi bată
joc de ea”. Acuzaţii extrem de grave care vor fi lăsat urme amare în
sufletul sensibilului Caragiale. Iar dacă la acestea mai adăugăm şi
consideraţiile şi analizele lui Eugen Lovinescu (1881-1943), făcute în anul
1908, respectiv: „În cincizeci de ani nu va mai rămâne nici cea mai mică urmă din
atmosfera morală a comediilor lui Caragiale; amintirea republicii din Ploeşti
sau a gărzii civice se vor fi risipit de mult”. A fost una dintre cele mai
greu de suportat ameninţări în legătură cu dramaturgia lui Caragiale… Şi nu a
fost deloc o chestiune accidentală, pentru că, după 4 ani, în 1912, ideea este
reluată într-un studiu mai vast despre opera dramatică a lui Caragiale,
publicat în Convorbiri literare şi
apoi în volumul al III-lea din Critice,
trei ani mai târziu (1915) la Editura Ancora, continua în aceeaşi notă
depreciativă: „Opera lui Caragiale ni se
pare săpată într-un material puţin trainic. Timpul a început să-l macine
încetul cu încetul. Lipsită de adâncime, de orice ideologie, de orice idealism,
de orice suflare generoasă, plină de un pesimism copleşitor, de o vulgaritate,
de altminteri colorată, ea s-a bucurat de prestigiul unei literaturi, prea
actuale, dar va rămâne mai târziu cu realitatea unei valori mai mult
documentare.” Afirmaţii distrugătoare pentru un suflet sensibil, al lui
Catagiale. (Textul este de regăsit şi în
volumul al IV-lea de Opere, apărut,
în 1987, la Editura Minerva). Singura explicaţie ar putea fi, deşi subţire, că
Lovinescu, la 27 de ani, încă nu avea bine format simţul de critic literar…
După aproape un deceniu, în
1922, la publicarea ediţiei de Opere, Paul
Zarifopol (1874-1934), mai îndulceşte situaţia scriind: „Lumea aceasta, de care se îngrozesc judecătorii moraliceşti ai lui
Caragiale, îmi pare mie că se deosebeşte printr-o vastă lipsă de perversitate.
Vorbesc de modelele reale, nu de preparatele artistului.” După câţiva ani,
în 1935, Pompiliu Constantinescu (1901-1946), apoi G. Călinescu(1899-1965), în
1941, nu sunt foarte departe de afirmaţiile lui Lovinescu, aşa încât, Călinescu,
îşi expune părerea despre personajele caragialene în Istoria literaturii astfel: „Toţi
aceşti eroi sunt structural satisfăcători, însă nu se poate face cu ei comedie
adîncă.” Sigur, după moartea lui Caragiale, aceste aprecieri devin o altă
poveste, lipsită de importanţă pentru marele Caragiale, trecut în nefiinţă, şi,
evident, cu altă conotaţie spiritual-valorică. În textul de faţă era doar o…
paranteză.
Chestiunea în sine,
apropo de tematica prezentului text, şi întorcându-ne la anii cuprinşi între
1890-1904, când personalităţii în aria culturii, în loc să-i ia apărarea, i-au
subapreciat opera, în timp ce alte persoane au ignorat-o, în cazul cel mai
fericit. Realizăm astfel că motivele mâhnirilor lui Caragiale sunt cât se poate
de clare şi de întemeiate, iar hotărârea de a-şi părăsi ţara natală pentru a se
stabili la Berlin nu ni se mai pare lipsită de logică şi sens, doar un pic
paradoxală, fiindcă marele dramaturg nu cunoştea limba germană…
Adevărata
reabilitare, însă, şi recunoaşterea valorii incontestabile a operei sale, a
avut loc la 28 octombrie 1948, când I. L. Caragiale a fost ales membru de
onoare post-mortem al Academiei Române…
Dumitru
Hurubă
