Dozatorul de poezie și fericirea
(Nicolae
Crepcia, Dozatorul de poezie, Deva:
Editura Ortopedia, 2016)
Nicolae Crepcia
ne prezintă o carte de poezie interesantă, cu un titlu ușor ludic: Dozatorul de poezie. El este un poet
dedicat, harnic, sincer și iubește tainele care se deschid în versurile unui
poem. Cartea, așa cum o arată titlul, este una dedicată acestui tărâm mirific:
poezia fără de vârstă. În mod aproape obsesiv el se lansează în spațiul
libertății absolute care înseamnă poemul viu, scrisul a devenit un ritual
complex care-l menține în formă. Cum singur mărturisește, zilnic bea elixirul
poeziei, constată că rănile acesteia rămân însângerate, ca semn al
sacrificiului spiritual, o punere deoparte pentru stările înalte. Uneori
autorul se revoltă, poezia este nestatornică, asemenea unei femei capricioase.
Poemul de forță,
care dă titlul volumului, Dozatorul de
poezie, pune în lumină capacitatea acesteia de a da viață, a răspunde
căutărilor spirituale ale oamenilor. Cu poezia curată oamenii scapă de cenzura
realității, există o foame neștiută la oameni după apa limpede a cuvintelor
care cântă. Secretul? Vine rația de tinerețe, evadarea din timp, cuvântul își
recapătă energiile necreate într-un poem adevărat. Totul este un vis absurd,
mărturisește Nicolae Crepcia: „Se înaintează încet/ și dozatorul este continuu
încărcat/ cu poezie proaspătă/ pe toate gusturile” (p. 40).
Taina este mereu
devoalată: „Beau zilnic elixirul poeziei./ Desigur acesta este la îndemâna
oricui/ și se poate lua fără nicio prescripție,/ oricare ar fi doza/ nu
dăunează sănătății” (Beau zilnic elixirul
poeziei, p. 6).
În haloul acesta
spiritual, Nicolae Crepcia ne descrie gustul libertății, frumusețea naturii,
tăria unui gest generos, luminile rotunde, amintirile care devin agresive,
emoțiile simple care înnobilează și, concluzia: nu toate sunt cum am vrea.
Cândva lumea era mult mai sensibilă.
Temele, ideile,
gândurile, luminile speranței, toate se coagulează într-un volum care aparține
unui poet original și sincer. Sincer până la lacrimă… „Cineva a smuls din zidul luminii/ chiar
piatra de temelie./ Ca să nu se prăbușească/ am fixat în locul gol/ inima mea”
(În locul gol inima mea, p. 8).
Amintirile devin
agresive, pot ucide prezentul.
Dinamica
poemului se realizează prin efortul de a depăși aparențele: poetul face din
cuvinte o scară, o sprijină de zidul luminii. Poetul dialoghează cu o iubită
imaginară, obiectul iubirii sale pendulează între poezia-femeie și femeia-poem,
o combinație care amețește cititorul, îl poartă în altă dimensiune. „Buzele
tale nu puteau atinge/ buzele mele/ de țipătul poemelor/ care așteptau să se
nască” (Mereu amânat sărutul, p. 11).
Trăind aproape
de pădurile Munților Apuseni, mai sus de Brad, Nicolae Crepcia privește
anotimpurile ca pe un „acasă” special, iarna este un spațiu al purificării
absolute, amintirile, gândurile, spaimele se topesc, iar ninsoarea nu „este
rasistă, nici xenofobă, nici extremistă și se așează pe toate creștetele/
aceeași căciulă de frig și disperare/ și fără discriminare/ pune în cârca
fiecăruia aceeași cocoașă/ pe care o purtăm cu demnitate,/ ca pe grija zilei de
mâine,/ căci nu avem cui a ne plânge”. (Iarnă
grea – ilustrată din timpul prezent, p. 13). În fața naturii pălesc
diferențele, frigul iernii prefigurează frigul etern, ninsoarea face lumea mai
acceptabilă.
Disperarea,
singurătatea, toate au un sens ascuns, poetul simte presiunea destinului,
acceptă regulile și evadează în poem: „E ceva obișnuit/ să mori zilnic/ nimicit
de frigul social/ ca să te naști apoi,/ chiar tu pe tine însuți, / în fiecare
poem” (E ceva obișnuit, p. 18).
Deși poemele au
o stare aparte, poetul cheamă cititorul la un dialog discret, poetul se
mărturisește, așteptă reacția celuilalt, titlurile sunt obișnuite, aproape de
inimă. Dorul desenează cărarea, mai există o singură șansă, ca frunzele căzând
spre pământ, vântul urlă cu tristețe, emoția înalță, există un dor de ceva
neștiut, totul este jertfă, depărtarea care apropie, cu toate absențele, de ce
să mai plângem, există fericire – avem
obligația să murim… O călătorie prin labirintul vieții. Cititorul simte
apropierea poetului, ca o realitate care acoperă realitatea de zgură.
Nicolae Crepcia
se distinge de alți poeți prin sinceritate, prin puritate, se luptă cu fiecare
poem pentru puritate primară a poeziei. Ne iartă și ne iubește pe toți. O
declarație simplă și plină de putere. Este o voce distinctă, puterea sa se
menține intactă prin iubirea sa. Mergând pe linia sa, uneori poemele au o
ușoară linie naivă, e blândețea celui care înțelege că poezia ne acordă o
șansă, chiar dacă marketingul literar mișcă apele spre o direcție mai complexă
și greu de controlat. Poetul rămâne lângă poezia simplă și curată, lângă
izvorul acela pe care uneori îl pierdem din vedere.
Între lacrimă,
tristețe și mașinăria lumii care are la dispoziție dozatorul de poezie pentru
fiecare, Nicolae Crepcia rezită tentațiilor și își construiește o lume a sa. Mesajul
său dă culoare timpurilor: „Ești fericit cum nu-ți puteai imagina, / dar știi
că și aceste clipe/ se vor duce cum un cârd de cocori/ și vei rămâne
îngenunchiat/ în fața timpului/ ca Haman implorând iertare Esterei” (Ești fericit cum nu-ți puteai închipui, p. 52).
Constantin
Stancu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu