Între pământ
şi cer, mirosul ierbii...
Drumul pe lama unui cuţit *, o carte despre drumul în
viaţă, în reflecţii, de poeta Paulina Popa.
Când anii macină gândurile noastre, rămâne dorul după frumuseţe.
Versurile curg liber, fără cenzura momentului, fără reţineri. Poeta s-a
eliberat de tensiunea clipei şi a învăţat să-şi ţină echilibrul într-o lume în
care totul se vinde şi se cumpără la un preţ fără de preţ, precum sexul, precum
oamenii în piaţa centrală.
Prin aceste
reflecţii Paulina Popa mărturiseşte că a învăţat pe ce drum să meargă, dincolo
de posibilităţile de a opta pentru o direcţie sau alta. Există certitudinea:
Dumnezeu te ia de mână şi-ţi arată sensul. Cartea este un poem continuu, cu
scurte popasuri în lumina grea a zilei, cu energii nebănuite. Totul începe cu
Dumnezeu: „Tu (Doamne) eşti Coroana de aur Tăria/ Sfânta Mireasmă ce
mă-mpresoară/ Şi pasărea pe care o implor/ sub aura rugăciunii în fiecare
seară” (p. 9).
Volumele
poetei redau prin titlurile alese starea de căutare la aspra limită: Matematica îngerului, Iubire, Gravitaţie, Cu
mâinile în flăcări, Nunta cuvintelor, Rochia nesupunerii, Scrisori către Onia
Snaider scrise de Paulina Popa, etc. Reflecţiile vin la momentul oportun al
revelaţiei: trebuie să mergi pe lama unui cuţit, între miracol şi realitate
pură cu păsări de piatră şi gravitaţie flămândă. Selecţia versurilor îi
aparţine autoarei, fiecare cuvânt are pentru ea o semnificaţie aparte.
Cititorul va putea face legătura dintre un destin şi altul.
Versurile din
carte sunt scrise în perioade diferite, percepţia asupra vieţii este mereu
alta, sufletul şi-a găsit ades echilibrul într-o lume dominată de frică absurdă.
Cititorul este chemat să rememoreze propria căutare pe un drum fără întoarcere.
Există oglinda cuvintelor scrise, spuse, zise, ţipate, şoptite, sângerate.
Există salvare dintre colţii existenţei pentru fiecare, în ciuda diferenţelor
dintre noi.
Prin acest
volum de sinteză, se propune o repoziţionare a fiecăruia faţă de sine, faţă de
ceilalţi, faţă de Dumnezeu, faţă de timp. Exerciţiul este unul complicat,
ritual peste hăul imens ce îşi arată dimensiunile multiple sub fiinţa noastră
fragilă.
Paulina Popa
renunţă la definiţii în acest demers, preia mesajul clar şi profund din
zicerile unor oamenii care au reuşit să-şi menţină echilibrul în timpul flămând
cu o infinitate de guri deschise sub noi...
-
„Fără Dumnezeu
omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge
spre niciunde” (Petre Ţuţea).
-
„Omul este un
altar” (Sfântul Ioan Gură de Aur).
-
„Poeţii sunt
inima umanităţii” (Eugen Ionesco).
-
„Suntem ceea ce
iubim” (Nichita Stănescu).
Cu alte
cuvinte, scriitoarea se pune sub umbrela unor destine care au marcat istoria
culturii. Omul este valoros dincolo de percepţia proprie, se poate sfinţi,
poezia dă măsura eternităţii din fiecare, iubirea face dreptate într-o lume
afectată de moartea veselă din cartierul tristeţii.
Temele
acestor reflecţii sunt: credinţa, natura, speranţa, frumuseţea, cântul,
iubirea, rigoarea credinţei, posibilitatea de a te salva din eroare, din
greşeală, din păcat. Destinul este o călătorie spre ceva mult mai înalt...
Poeta
şopteşte: „Iubirea aduce cu sine/ mirosul ierbii care ne paşte.../ ne paşte...”
(p. 17).
Ea constată
sub rigoarea credinţei: „Lumina care te poartă/ are măsura umbrei tale” (p. 27).
Despre poezie
şi cânt, despre taina din versurile brumate sub algoritmul viţei de vie, ea
mărturiseşte: „în timp ce cânţi/ un stâlp de lumină/ uneşte pământul/ cu cerul”
(p. 49).
Poeta reţine
despre iubire: „Iubire dacă ai fi/ fereastră s-ar deschide singură/ spre
Dumnezeu” (p. 60). Este evident că iubirea înseamnă pentru ea zborul spre
înalt. Iubirea acoperă limite, acoperă slăbiciunile noastre şi ne justifică în
faţa celor divine.
Volumul este
mai mult decât o antologie sau o selecţie. Este un îndemn la reîntoarcerea spre
meditaţia profundă asupra vieţii, o analiză atentă a vremurilor în mişcare, un
plonjon în suflet, în gândirea omului care se gândeşte, există plenar în câmpia
dragostei.
„Am învăţat
că e mai uşor să priveşti lumina din exteriorul ei” (p. 40), un mod de a
contempla universul în dinamica lui.
Paulina Popa
poate fi considerată ca o reprezentantă importantă a poeziei feminine române
ajunsă la maturitate, îşi cunoaşte limitele şi energiile, este atentă la orice
detaliu care animă carnea zilei. „Felul cum atingi pământul cu picioarele
goale/ spune mult/ despre lungimea aripilor tale” (p. 36).
Reflecţiile
sunt şi un răspuns pentru cei temători, care au contestat-o în timp, fără să
observe efortul de a rezista într-o lume agresivă, o lume mai mult a
bărbaţilor. Ea notează pe ultima copertă, un fel de atenţionare şi de iertare:
„Angajator/ obligat/ să negociezi/ salarii mizere/ într-o lume în care/ totul
se cumpără/ şi se vinde/ la un preţ de nimic/ asemeni sexului/ căruia i se
supun/ bărbaţi şi femei/ fără discernământ/ asta eşti/ în lumea/ plină de
oameni mici/ furnici/ trăind pe spinarea/ altor furnici”. Contactul cu
realitatea, întoarcerea în realitate este o acceptare a lucidităţii şi a
umilinţei.
Cu alte
cuvinte: „în slăbiciunile omeneşti/ stă ascunsă vulpea destinului” (p. 35).
Constantin Stancu
Nov., 2015
* (Paulina Popa, Drumul
pe lama unui cuţit – reflecţii – Deva: Editura Emia, 2015)
