Sub un tavan de fulgere…
(Eugen Dorcescu,
Sub cerul Genezei, poeme, 115 pagini,
Timișoara:
Editura Mirton, 2017)
„Poemele
reunite în antologia Sub cerul Genezei au forţa şi măreţia unor psalmi,
strecuraţi de Poet în volumele publicate înainte de 1989, distribuiţi apoi, în
număr mai mare, în poziţii-cheie, în volumele apărute după Revoluţie, în epoca
în care Eugen Dorcescu şi-a scris cărţile «Paradisului său lăuntric».
Aceste
poezii se pun reciproc în relief şi oglindesc, laolaltă, un parcurs de excepţie,
acoperind patru decenii de viaţă şi de creaţie, în spiritul valorilor creştine”
(Mirela-Ioana Borchin, Notă asupra
ediției, p. 8).
Am citat din
nota asupra antologiei de versuri aparținând lui Eugen Dorcescu, semnată de
Mirela-Ioana Borchin ca sinteză a volumului de versuri prezent. Intitulată
profund și exact, Sub cerul Genezei,
antologia reunește, poate, cele mai bune poeme selectate din opera poetului, o
radiografie în mișcare a lumii în care s-a zbătut, a suferit, s-a bucurat și a
înviat autorul.
Versurile s-au
decantat, curg cu rigoare și respect spre cititor, inspirația poetică se
descoperă ca una care depășește starea celui care scrie sub presiunea
destinului său. Avem în față o revelație personală
literară bazată pe revelația generală dată omului în Scriptură.
Eugen Dorcescu
ne invită în primele zile ale creației, într-un Rai neatins de lume și păcat,
sub cerul de început, unic, picurat din Mâinile Divine. O priveliște neobișnuită,
peisajul este unul spiritual, poetul vede și el cu ochi spirituali o lume
dinamică, în expansiune spre un alt pământ și un alt cer.
Omul s-a
înstrăinat de raiul dintâi, pământul a fost afectat de păcat, moarte, pământul
a devenit, brusc, o colivie, a devenit prea îngust. Omul este obligat să simtă
pe piele proprie căderea…
În
neîncăpătoarea colivie a lumii,
învrăjbiţi,
ne-nghesuim.
Căci nu suntém
ce-ar trebui să fim
Şi lumea nu-i
ce-ar trebui să fie.
Modelu-nfăţişat
de Marea Carte
Ne e tot mai
abstract şi mai străin.
Fiinţe
purtătoare de venin,
Murim încet şi
reproducem moarte (În neîncăpătoarea
colivie..., p. 19).
Antologia este
mai mult decât poezia ființei, este cartea unei relații speciale, omul având,
la început, un destin unic, dar pierzând gravitația Edenului, a rămas sub
puterea lui Dumnezeu, gol și descoperit, sub haloul morții fizice. Această
relație se materializează literar prin relativitate: este/ nu este; poate/ nu
poate; se arată/ nu se arată etc. Relativitatea se pliază peste ființa omului,
certitudinea este la Creator.
Yah Elohim le rânduieşte toate,
El ştie până
când şi până unde.
Degeaba-ntrebi:
răspunde, nu răspunde.
Degeaba speri:
ţi-arată, nu ţi-arată…
O, Domnul meu,
de s-ar sfârşi odată! (O, Domnul meu!…,
p. 21).
Modest și
împăcat cu sine, poetul acceptă starea cu un realism consolidat prin suferință.
Revelația particulară modelează mintea omului. Creația se arcuiește în natură,
în vis, în moarte, în dragoste, în ritualul din biserică, în oamenii care sunt
trimiși spre alți oameni, prin ploaia grea și densă care trimite la potop.
Natura oglindește prezența divină, Eugen Dorcescu descrie cu atenție miracolul
din aceasta, prin frumusețe, prin puritate, prin claritate…
Dumnezeu se
relevă în univers, motivele biblice sunt asimilate în poezie, lumina are ceva tainic,
ascunde mesajul fundamental pentru om, miracolul. Paradoxul se deschide în
miracol, poetul nu redă valorile teologice fundamentale, pleacă de la ele,
iată, le forjează în noi forme, fără a pierde esența.
Se întoarce
la acel
întuneric profund,
absolut,
la acel întuneric
perfect,
care-i însăşi
lumina (Aici punem punct…, p. 24).
Omul și-a ars destinul,
s-a prefăcut în om de cenușă, o luptă
teribilă se dă între spirit și carne/ trup, o bătălie a universului.
În sufletu-mi
nocturn şi luminos,
Eu însumi stau
în stratul său de jos,
Pe când tot eu
aş vrea să fiu, dar nu-s,
În străvezimea
lumilor de sus.
Nu-s nici la
mijloc. Nu sunt nicăieri.
Sunt un şirag de
zboruri şi căderi,
O dâră sângerie
în abis,
Scris şi nescris
pe-al Duhului zapis.
Amestec sunt de
bine şi de rău,
Desprins şi
nedesprins de chipul Tău (În
sufletu-mi nocturn şi luminos…,p. 39).
Stihiile care
ating pământul și omul de pământ sunt un semn al puterii lui Dumnezeu, acesta
intervine în istorie cu hotărâre și decisiv. Intervenția este una necesară, ea
atrage ulterior binecuvântarea, răul este înfrânt de binele absolut. Puterea se
exprimă prin Degetul lui Dumnezeu,
realitate cruntă, o frântură din tavanul Capelei Divine, pictată sub inspirație
de Michelangelo…
Aici e spărtura
prin care
Providenţa
inundă istoria,
aici, unde
sângele pătează pavaje şi
ziduri,
înroşeşte memoria.
Aici, unde
sufletul contemplă
cu spaimă
tavanul de fulgere,
ca pe-o dorită,
teribilă, mântuitoare
mirungere (Degetul lui Dumnezeu…, p 32).
Eugen Dorcescu
preferă să folosească Numele lui Dumnezeu în poeme așa cum apare în textul
sacru inițial, în limba ebraică veche, semn că traducerea este și ea o
neputință umană. Pentru inițiați, cei care studiază atent mesajul divin, fără a
interveni la baza lui, numele au o importanță capitală, este numele absolut
care nu poate fi blamat.
Bezna-i însăşi
lumina
întoarsă spre sine,
concentrată-n
tăria strălucirii
depline (Hallelu Yah, p.48).
Pentru că omul a
fost creat după chipul și asemănarea Creatorului, atât îi rămâne, o dimensiune
spirituală, trupul este pământ, trecător și neputincios. Acestea două, însă,
țin specia umană la nivelul de sus, amprenta divină se poate percepe, dovedind
existența lui Dumnezeu în eternitate. Două paralele care se întâlnesc doar în
Dumnezeu…
Acestea două-s
tot ce omul are
în timpul şi în
spaţiul infinit.
Atâta numai: chip
şi-asemănare (Chipul, p. 53).
Eternitatea este
definită exact, Dumnezeu este Lumină și aceasta devine substanță a eternității,
expresia este preluată din crezul creștin. În modul acesta, poetul, prin puține
cuvinte, acoperă ani de căutări filozofice și teologice. Prezența divină este
și un abis de lumină…
Lumina –
substanţă
a eternităţii
(Sub cerul genezei, p. 66).
Eugen Dorcescu
abordează tema morții din perspectiva eternității, moartea mamei, moartea
femeii iubite, bolnavul care suferă, atins de gheara rece a morții, nimic nu
este refuzat. În fiecare țipăt declanșat de durere este un cui…unul căzut de la
cruce…Absența se dovedește a fi prezență de primă mărime, una teribilă, greu de
evitat. Dumnezeu aplică pedeapsa, el iartă, se face un salt…Există o
destinație: Ierusalimul ceresc…Bătrânul
simte că sufletul său este prins în trup, împotmolit în carne, un suflet aflat
în exil…
Ne-existând, nu
poate să se-ascundă.
Ne-existând,
nu-şi neagă evidenţa.
Egale-i sunt
teroarea şi clemenţa…
Absenţa e-o
prezenţă mult mai cruntă,
Mai greu de
îndurat decât prezenţa (Absența, p. 87).
Antologia este mult mai complexă, în notele de început Mirela-Ioana
Borchin, redactor de carte, bună cunoscătoare a poeziei lui Dorcescu, explică o
parte din valoarea acesteia. Antologia pune în lumină și temele principale ale
operei: avatarul, relația cu marile religii, libertatea omului și libertatea
poetului, arhi-amintirea, problema degradării umane și rezistența spiritului în
fața căderii abrupte, frumusețea naturii în contrast cu ruina societății,
cavalerul, arheul etc. Limbajul poeziei de față este unul deosebit, bazat pe
rigoarea prezentării revelației personale, pe simplitate și profunzime.
Cuvintele originale care au fixat lumea în cadrul istoriei sunt păstrate
intacte, ca respect suprem pentru actul creației. Este și o dovadă a faptului
că revelația este rigoare în stare pură. Orizontul spiritual al poeziei vine
din atingerile cu textele Bibliei, din mesajul altor texte sacre, din cărțile
fundamentale ale umanității. Biblia, pentru Eugen Dorcescu și pentru cei care
înțeleg, nu este o carte religioasă, este una a adevărului, una a vieții
și morții, a efemerului și a eternității. Toate în echilibru ținute de Iisus,
ca punct fix în univers. Poetul are respect pentru ritualul religios, pentru
tainele din biserică, însă el rămâne credincios relației sale cu Dumnezeu, așa
cum am arătat mai sus.
Despre opera poetului au scris mulți prieteni, istorici literari,
critici, pasionați de literatură, iubitori de frumos, atenți la sensul
valorilor în vremurile din urmă. Toți au subliniat părțile tari ale creației
sale, acestea fiind și părțile fragile, omul superficial nu va putea înțelege
sensul istoriei.
Atenționarea poetului este una teribilă și liberatorie: „Ne revedem
după Apocalipsă”. De remarcat punctul de la final, și nu semnul exclamării…
Lupta poetului cu sinele, cu
destinul dur și cu suferințele pe care le-a îndurat, convertite în poeme, sunt
fixate în poezia penultimă, Ioanitul, cavalerul se întoarce acasă, sub
cerul originar. Poetul, ajuns pe prag, simte prezența divină prin realitatea
curentă, continuă. Durerea și suferința sunt anulate de întoarcerea acasă.
Contrariile se ating și nasc bucuria…
Bătrânul Cavaler
se-ntoarce-acasă,
Frumos și pur,
la fel ca la-nceput.
Nici urmă n-a
rămas din lănci și scut.
Din strigătul de
luptă – o grimasă (Ioanitul, p.109).
Constantin
Stancu
Publicat în Vatra veche, nr. 1/2018
Nicole Băciuț
